Vindecarea orbului din Ierihon

 

Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Neîncetat să avem acest gând în sufletul nostru, atunci când ne rugăm, când citim, când ne împărtăşim: să simţim că trăim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astăzi neîncetat.

Altfel spus, ascultând acum dumnezeiasca Evanghelie să simţim pe Mântuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, în acest ceas, în acest loc.

Să simţim aşa cum simţeau cei care Îl ascultau cu adevărat; căci nu toţi cei care au fost în preajma Mântuitorului s-au curăţat; dar toţi cei care au fost cuprinşi în inimile lor de cuvintele Lui s-au curăţat de patimi. Pentru că este cu putinţă ca cineva să fie lângă tine dar cu sufletul în altă parte; deci puteau sta lângă Hristos fără să fie cu El. Noi aşa să ascultăm cu adevărat dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei, rostit pentru noi în ceasul acesta. Şi numai aşa noi îl simţim, îl trăim. Suntem cu Hristos şi în Hristos e viaţa noastră, şi altă viaţă mai scumpă nu există decât a lui Hristos în noi, cum simţea Sfântul Apostol Pavel: “Hristos în noi, nădejdea măririi”.

A fost rânduită de Biserică Evanghelia vindecării orbului Bartimeu. Era, iubiţilor, timpul apropierii jertfei Mântuitorului, timpul crucii şi al învierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, către Ierusalim, iar drumul trecea prin Ierihon, un oraş care este şi astăzi un important centru comercial. În vremea veche se făcea comerţ mai ales cu mirodenii şi cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon şi un om şedea lângă drum, cerşind. Auzind că mulţimea trece, a întrebat orbul: “Cine este Acesta?”. I-au răspuns: “Trece Iisus Nazarineanul”. Atunci el a strigat zicând: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie!”. Cei care treceau înainte îl certau: “Taci!”; dar el cu mult mai mult Îl strigă: “Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Oprindu-Se Iisus, a poruncit să fie adus la Dânsul şi l-a a întrebat: “Ce voieşti să-ţi fac?”; şi el a răspuns: “Doamne, să văd!”. Iar Mântuitorul i-a zis: “Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”; şi îndată a văzut şi mergea după El slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Iubiţilor, potrivit Sfintelor Evanghelii şi înţelegerii celor care au cercetat mai adânc, cele mai multe minuni săvârşite de Mântuitorul au fost vindecări de orbi, împărtăşire a luminii. Când rostim acest cuvânt mintea noastră aleargă către rădăcinile existenţei. Căci dacă primul act dumnezeiesc a fost “Să fie lumină”, atunci întreaga făptură e zidită din lumină, şi fiecare din noi în adâncul fiinţei noastre suntem lumină; ar trebui nici o clipă să nu uităm acest fapt: “Eu sunt şi trebuie să fiu lumină”; nici o clipă lumina să nu se stingă în mine!. Dar s-a zis că păcatul a însemnat stingerea luminii în om, omul întorcându-se de la Dumnezeu spre Lucifer (Lucifer înseamnă purtător de lumină); adică întorcându-se în sine, adorându-şi propria lumină, zidită, a devenit întuneric. Lumină şi întuneric…

Pentru că spune Mântuitorul: “Văzut-am pe satan ca un fulger căzând din cer” (Oricine ar trebui să gândească, să simtă dacă e întuneric, fiindcă atunci nu mai vede lumina, nu mai vede rostul lui; sensul întregii existenţe s-a întunecat). Şi atunci înţelegem de ce cele mai multe minuni săvârşite de Mântuitorul au fost vindecări de orbi; El Care este Lumina, a rostit direct: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, va avea lumina vieţii. Şi întru El viaţa era”.

Iar Isaia neîncetat profeţeşte că Mesia, adică trimisul lui Dumnezeu în lume, va deschide ochii orbilor. Şi când Mântuitorul a început slujirea lui a citat tocmai din proorocul Isaia la cap. 61 versetul 1: “Duhul Domnului este peste Mine. El M-a trimis să vestesc slobozire robilor, să dau vedere orbilor”. Şi atunci când Sfântul Ioan Botezătorul, în temniţă fiind trimite doi ucenici la Mântuitorul să-L întrebe: “Tu eşti Cel ce trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?”, iar pe ei, pe ucenici, să-i încredinţeze că El este “Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, ce a răspuns atunci Iisus?– “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă…” (Mat. 11; 4, 5) (rostind ceea ce săvârşea El, despre lumină, dar lumina fizică, adică vindecarea orbilor), semne vii al milostivirii lui Dumnezeu, Care aduce din nou lumina în noi. Ai vedere şi umbli în lumină, care e Hristos.

Iubiţilor, aş zice că noi, mulţimea aceasta suntem una cu mulţimea de atunci. Să nu uităm: era în apropiere de Paşti (Paştile iudeilor) şi mulţimi veneau din toate cetăţile la Ierusalim, mai ales pe acest drum; şi, închipuiţi-vă: Unii mergeau pe jos, alţii cu cămile; copii, tineri, bătrâni, farisei, cărturari, ostaşi, oameni simpli, toată mulţimea aceea. Şi în mijlocul lor era Hristos. Şi iată, la intrarea în Ierihon erau şi nişte cerşetori (în asemenea împrejurări, când se adună lumea, se adună şi cerşetorii), o mărturisesc scripturile şi cronicile. Cerşetorii de care e vorba în Sfânta Evanghelie sunt pomeniţi de toţi cei trei evanghelişti: Matei, Luca şi Marcu; iar Sfântul Marcu îi dă şi numele cerşetorului pe care îl va vindeca Iisus: Bartimeu (fiul lui Timeu). Ce înseamnă aceasta? Că el a devenit creştin şi că era cunoscut în biserica lui, unde i s-a spus, iată, Bartimeu, adică fiul lui Timeu. Şi el cerşea, dar auzind mulţimea, zgomotul, întrebă: “Ce e, ce se petrece?”; atunci îi spune oarecine: “Trece Iisus Nazarineanul”. El auzise; mai ales el, un nefericit fără vedere să nu audă, să nu întrebe, să nu ştie?! Şi atunci deodată el strigă şi, observaţi, în Sfânta Evanghelie mereu apare acest cuvânt de chemare, acest apelativ: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Fiul lui David era cuvântul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu în lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Deci acest Bartimeu Îl mărturiseşte pe Hristos, pe Mesia. Miluieşte-mă are alt înţeles decât o simplă cerşeală. El strigă şi mulţimea din jurul Mântuitorul îi spune: “Taci”; însă el nu tace, el strigă mereu “Iisuse, Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”.

Parcă te întrebi atunci două lucruri. Pe de o parte: Cine vedea? Oare nu mai curând oarbă era mulţimea? Îl vedea şi mărturisea pe Hristos în adevărul fundamental, ca Mântuitor, ca Unsul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, de multe ori te întrebi şi judecând pe alţii: Doamne, eu am dreptate. Şi parcă vrei ca atenţia să fie numai la tine, la ce gândeşti tu. Dar oare nu atunci începi tu să împarţi judecata lui Dumnezeu? Ştii tu că eşti mai demn sau mai nedemn decât el, că tu pui în inima aceea decizia lui Dumnezeu? Aceasta referitor la cei care voiau ca el să nu mai strige.

Alta e iubirea lui Dumnezeu, iubirea care iradiază din El, din Hristos, şi care e lumina, ea aude, vorbeşte, şi aceea este iubirea adevărată, care aude strigătul cuiva, care vede suferinţa cuiva; şi e legat de tine dacă iubeşti sau nu, dacă lumina ta aude, dacă iubirea ta vede, dacă iubirea ta simte. Dar acolo era Iubirea întrupată, care pătrundea până la orb, şi orbul răspundea la iubire cu credinţa; la iubirea ta smerită de care uneori te îndoieşti dacă eşti vrednic cu adevărat.

Doamne, de câte ori nu am înşelat noi dragostea Ta! Te iubesc eu pe Tine cu adevărat, când inima mea este atât de împărţită, când cea mai mare parte a timpului meu o risipesc în lumea aceasta, în lumea de patimi şi stricăciuni? Te întrebi: Doamne, fiecare trebuie să gândească: Câtă putere adună sufletul meu ca să Te contemple, să gândească la Tine! Orbul, sărmanul, era în suferinţă şi de aceea noi spunem că el vedea la Cine să strige; era într-un moment de deznădejde al existenţei lui, dar era atent şi la lumina pe care o purta în adânc, căci toţi suntem lumină, şi trebuie să nu uităm acest lucru. Şi atunci, iubirea lui Iisus l-a chemat. Toţi oamenii duhovniceşti spun: Dacă întreaga ta fire e lumină, de bună seamă e izvorâtă din Cel care este Lumina, adică din Hristos. Când noi privim feţele sfinţilor, aureolele din jur, trebuie să ştim că toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simţim aceasta dacă noi suntem luminaţi. El este cel care ne luminează; şi, Doamne, revin la acest gând care mă stăpâneşte neîncetat: El este lumina şi cine vrea să se împărtăşească din El şi numai din El; căci El este Izvorul; noi, toţi ceilalţi, suntem zidire, făpturi, nu izvor; Izvor este numai El.

Moise, şi el lumina, observaţi, dar lumina îi venea de sus. Apostolii, şi ei au strălucit în lumină, dar venea de la Hristos. Acum Hristos îndreaptă iubirea şi lumina Lui către acel sărman orb. Pomenea cineva această observaţie subtilă, pare mai mult o figură de stil, dar cu un tâlc adânc: Dumnezeu numără până la unu. Altfel spus, pentru Dumnezeu fiecare este un unu, un unic, care are însemnătate egală cu oricine din lumea aceasta. Deci pentru fiecare Dumnezeu are o oază de lumină şi iubire a Lui, şi mai ales pentru cel care strigă. Poate că aici e una din tainele tainelor, dacă vreţi. Dacă tu cazi într-o nesimţire, o uitare de sine, adică de obârşia ta, atunci cazi, cum va spune psalmistul, şi în uitarea de Dumnezeu. Tu refuzi iubirea lui Dumnezeu, refuzi pomenirea lui Dumnezeu şi amintirea Lui. De ce zice psalmistul“: Până când Doamne, mă vei uita?”. Cuvântul este înfricoşător: să fii uitat de Dumnezeu…

De aceea profeţii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atât de grav, e mai grav a fi părăsit de Dumnezeu. Iisus îl cheamă pe el care mărturisea mai mult decât toţi, orbul care-L vedea. Mulţimea îi spune să tacă, el strigă mai tare; şi Iisus porunceşte: “Aduceţi-l la Mine!”. Şi îl aduc la El; îl întreabă: “Ce vrei să-ţi fac?”. Bineînţeles, Iisus ştia, dar voia să-l pună să vorbească, să strige şi să se arate lumii că nu vede (cu ochii fizici). “Doamne, să văd!”; şi Iisus îi spune: “Vezi!”. Cât de simple şi puternice sunt cuvintele lui Iisus! Şi lumina ziditoare, creatoare, reface lumina ochilor lui, căci “toate printr-Însul s-au făcut”; şi acum rezideşte. La Apocalipsă este un cuvânt ziditor, ca orice cuvânt al Mântuitorului: “Iată, pe toate Eu le fac noi”. Ar trebui să reţinem acest fapt; să reţinem şi să simţim că întâlnirea cu Hristos e întotdeauna un act de o noutate absolută.

… “Vezi!” – şi ce a văzut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Faţa lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Gândiţi-vă ce a simţit el, care auzise cuvântul şi din Vechiul Testament, prin care se mărturisea că Mesia va veni, căci el însuşi mărturiseşte şi deodată strigă: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui şi Îl vede pe Mesia, îl vede pe Fiul lui David. I se împlineşte ceea ce el dorea, simţea, vedea, şi deschide ochii pe faţa lui Hristos; şi zice Evanghelia că: “Mergea după El, slăvind pe Dumnezeu”. Şi Iisus îngăduie, El care de obicei nu îngăduia, ci le spunea tuturor celor vindecaţi: “Nu spuneţi la nimeni, să nu ştie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge către ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea mulţime Îl va mărturisi în ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate şi printre alţii care vor striga: “Răstigneşte-L!”. Dar orbul niciodată nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din creştinii luminaţi. Merge după Iisus, căci Iisus îl vindecase de orbire.

Să fii vindecat de orbire!… Primească dragostea voastră doar câteva cuvinte de încheiere, privind orbirea. Eu nu aş zice de orbirea dumneavoastră, nu aş îndrăzni; nici nu am calitatea să judec pe nimeni, să osândesc; aş vorbi mai mult de orbirea mea, dacă vrea fiecare să ia parte la acest gând şi cuvânt. Gândiţi-vă, noi suntem zidiţi din lumină. Hristos este Lumina lumii şi El este Calea unică şi unicul adevăr; iar noi când zicem adevăr să nu ne sfiim: noţiunea de adevăr e Cel care întrupează adevărul. Noţiunea, ideea de adevăr, ea nu mă mântuieşte, ea mă ajută să gândesc multe, dar toate acestea învălmăşesc sufletul şi mă lasă în orbire, deşi am putut sesiza împreună că Mântuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: orbii văd, şchiopii umblă”. Cuvântul merge, circulă, este atât de puternic, atât de concentrat în el cum nu vă închipuiţi.

Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia să umble, să caute lumina, să caute înnoire mereu. Când am luat parte la o întrunire mai zilele trecute, întrebam pe medicul psihiatru de alături cum explică motivaţia acestei pătimiri omeneşti? Şi răspunde: “Caută noutate”. De aceea asemenea persoane îşi schimbă hainele, bărbaţii în cele femeieşti, cele femeieşti în cele bărbăteşti, vor ceva nou. Noi nu judecăm că omul vrea noutatea, asta nu o poţi opri. (Cineva a spus: “Dacă raiul ar fi ceea ce au zis unii: «vom privi, vom cânta», o, ce plictisitor!”). E în firea noastră, pentru că e de la Dumnezeu această fire a noastră.

Păi când priveşti înapoia ta, la toată făptura, regnul cel mineral, apele, atâtea corpuri, când vezi bogăţia florilor, holdelor, a vietăţilor care umplu văzduhul, atunci nu înţelegi deodată că eşti într-o mişcare continuă? Dar încotro mergi? Şi aici s-a produs poticnirea, aici, că omul căzând în adorare de el s-a despărţit de lumina cea adevărată, s-a despărţit de Dumnezeu, Izvor al luminii, şi a căutat lumina în el, în lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a îndumnezeit-o, adică, cum spune Apostolul, a început să se închine făpturii în locul Făcătorului. Nu e de vină făptura, noi am îndumnezeit-o. Răul nu e nici în materie, nici în făptură; în noi e răul; în Lucifer şi în noi, care am primit sămânţa de la el, din cuvântul lui: “Veţi fi ca nişte dumnezei”.

Şi atunci omule, eu te văd pe tine preocupat, peregrinezi şi rămâi în lumea zidirilor făcându-ţi… eu zic că nu sunt idoli, dar dacă mă preocup de ceva mai mult decât îmi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie să am limpede conştiinţa mea cum să aleg între bine şi rău, atât cât mă zideşte pe mine, deopotrivă trupeşte şi duhovniceşte, fizic şi spiritual, şi nu numai atât.

Hotărât, noi nu ne aflăm în orbire, căci să nu luăm decât un simplu exemplu: Poate că unii din cei de faţă aţi văzut bunăoară cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Îl pune în scenă pe Shakespeare, Romeo şi Julieta, şi ca să fie nu simplu, ci senzaţional, să producă senzaţie (iar senzaţia în ce constă totdeauna, ce produce senzaţia dacă nu ceva nou) îşi prezintă personajul fără costum, cum a apărut din sânul maicii sale. Nu ne şochează, dacă avem o minte limpede, netulburată, faptul că a apărut aşa, ci de ce a făcut aşa, ce a dorit el? A dorit, vedeţi, noutatea, senzaţia, nu? Deci nu poţi stinge în om dorul de desăvârşire, dorul de înnoire, dorul de vedere, de a merge, a căuta. Omul trebuie să meargă, dar unde mergi, unde duce drumul tău, unde duce acest drum? Şi, sigur, poate zice cineva: “Părinte, Dumnezeu e în toată umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu şi cum să fac eu ca drumul meu să meargă aşa, la ţintă, să văd şi, asemeni lui Bartimeu, să deschid ochii.

Îmi stă în minte un cuvânt uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a înrădăcinat în inimă: Când Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era creştin şi a fost condamnat să fie mâncat de fiare la Roma, iar creştinii vroiau să intervină pe lângă împărat ca să se comute pedeapsa, să fie graţiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceţi răul acesta!”. Pe lângă cuvântul atât de uluitor: “Lăsaţi-mă să ajung grâu în dinţii fiarelor” (ca să devin eu euharistie, împărtăşanie), spune acest cuvânt, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum să ieşi din lumea aceasta? Sunt trei căi duhovniceşti de care se poate lega omul din lume ca să ajungă la Hristos.

Cea dintâi cale este eliberarea de patimi: desfrâu, beţie, fumat, dor de putere, şi înlocuirea lor cu lumina virtuţilor: a credinţei, a nădejdii, a dragostei, a dreptăţii, a bunătăţi, a smereniei; După ce te purifici de patimi nu mai priveşti lumea aceasta cu ochi pătimaşi. Priveşti această lume şi pe semenii tăi cu ochii lui Iisus. Toate le priveşti în lumină divină; dar nu te opreşti aici. Şi aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, căci ar spune cineva: Mă eliberez de patimi şi apoi privesc lumea contemplând făpturile în lumină divină. Un om învăţat, un cercetător, în orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curaţi; deci, oriunde te-ai afla în lumea aceasta, poţi trăi asemeni sfinţilor, călătorind în lumină; e lumina aceasta a raţiunii prin care înţelegi rostul lucrurilor.

Mai departe însă, şi aici, cum vă spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a rămas în această lume şi e pradă tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii şi rămâne în stricăciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, şi al sfinţilor şi al nostru, trebuie să fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toţi sfinţii, după ce a strălucit în ţine lumină divină şi contempli toate făpturile în diafania lor, deodată dincolo de ele, un pas mai departe, te înalţi la Ziditorul, la faţa lui Hristos, şi de-abia atunci devii om, cu a spus Sfântul Ignatie, de-abia atunci simţi cu adevărat că te-ai împlinit.

Eu simt două mari dureri pe care vreau să vi le pun la inimă: dezrădăcinarea din Dumnezeu şi incapacitatea de a privi întregul existenţei. Dezrădăcinatul, sărmanul, trece în superficial; şi incapacitatea de a privi întregimea existenţei: făptura întreagă, cu Ziditorul ei.

Să ajute bunul Dumnezeu să simţim vindecarea în noi prin această mărturie a Evangheliei, a mărturiei de astăzi a lui Bartimeu, care a văzut şi a mers după Hristos, şi a gândului acelui sfânt Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu: Ajungând la Hristos, atunci devii cu adevărat om; omul deplin, ca Cel Care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Hristos. Amin.