Orbul din Ierihon – o pildă de luptă duhovnicească

 (duminica a 31‑a după Rusalii – Luca 18, 35‑43)

Această minune este săvârşită de Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”. Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, porneşte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea. Este un drum lung1, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi (nu numai cei Doisprezece, ci probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei: este un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară), un drum care este o „urcare”2 în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte3, şi duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăţia lui Dumnezeu: prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găseşte Templul lui Dumnezeu.

Un lucru de mirare este că Domnul nu merge pe drumul direct între Galileea şi Ierusalim. Trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 şi Mt 19, 1), adică în Pereea4: coboară de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon (care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu). De la Ierihon5 va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt (cu o diferenţă de nivel de aproape 1000 m pe 23 km distanţă).

Cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, dar nu în acelaşi fel: la Sfântul Matei (20, 29‑34) şi la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră. La Sfântul Matei, sunt doi orbi (şi unul singur la Sfântul Marcu şi Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă şi numele orbului (Bartimeu, adică fiul lui Timeu), lucru rar în Evanghelie6. În rest, relatarea minunii este aproape aceeaşi7.

Orbul Bartimeu este aşezat pe marginea drumului şi cerşeşte. Deşi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (a pierdut „lumina cunoaşterii”, adică intimitatea cu Dumnezeu, şi a ajuns în tovărăşia demonilor), este aşezat, adică inactiv (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”), pe marginea drumului, adică nu este pe drum, nu ştie încotro să meargă, şi‑a pierdut calea, direcţia (ţelul), şi cerşeşte (pierzându‑şi unica bogăţie, „prietenia lui Dumnezeu”, a ajuns sărac şi neajutorat şi cere de pomană, ceea ce ne aminteşte de fiul risipitor, care ar fi vrut să mănânce din roşcovele date porcilor). Şi se găseşte „în josul apei” (Ierihonul este sub nivelul mării), ceea ce aminteşte de potop.

Acest om nu poate vedea, dar are urechi, şi urechi bune (orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii). Aude zgomot, zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce îl miră într‑un sat pierdut din Iudeea. Nu poate vedea, dar poate vorbi. Atunci întreabă pe cei din jurul său: ce este? Ce se petrece? Iar oamenii îi răspund: „trece Iisus Nazarineanul”. Acest nume îl mişcă: inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel: nu se vorbea decât de El. Intelighenţia evreiască, adică preoţii, cărturarii şi fariseii, era foarte scandalizată de acest lucru: gelozia lor faţă de El va fi cauza reală a osândirii Sale la moarte. Dar poporul proroceşte: poporul reacţionează după simţire (şi nu după minte, precum intelectualii), instinctiv. Orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”. Acest cuvânt este mare: „Iisuse”, Numele care este mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul; „Fiul lui David” înseamnă Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie fiul lui David; „miluieşte‑mă”: este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt al Omului către Dumnezeu, care ne îngăduie să regăsim legătura cu Dumnezeu, izvorul nostru (Ajutor, mor fără de Tine, scapă‑mă, izbăveşte‑mă...). Este aproape aceeaşi cu rugăciunea Numelui lui Iisus. Şi acest cuvânt nu‑l spune, ci îl strigă. Strigă pentru că este larmă şi vrea cu orice preţ să fie auzit de către Rabbi. Acest strigăt îi deranjează pe oameni, care îl ceartă (taci, nu e frumos, nu face gălăgie...). Dar el nu îi ia în seamă şi strigă „şi mai tare”. Strigătul este vital: un prunc nu poate face altceva decât să strige pentru a atrage atenţia mamei lui, nu are alt mijloc. Orbul ştie că este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenţiile sociale...

Iisus a auzit: se opreşte. Dumnezeu se opreşte8. Când omul strigă către Dumnezeu, Domnul îl aude. Iar Rabbi porunceşte să i se aducă acest om care strigă către El (şi despre care nu ştie neapărat că este orb). Cursul istoriei personale a lui Bartimeu se va schimba. Sfântul Marcu ne dă două precizări interesante: cei care merg să‑l caute pe orb şi care sunt desigur dintre ucenici (poate chiar Petru?) îi spun: „Ai credinţă, ridică‑te, te cheamă”. Aceasta înseamnă: Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni deşerţi, face întotdeauna minuni. Şi evanghelistul adaugă: „orbul îşi aruncă haina şi sări...”: orbul aruncă pe omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii. Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.

Orbul este dus dinaintea Domnului. Purtarea Sa poate părea ciudată: „Ce vrei să fac pentru tine?”. De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic. Este mai întâi o cercetare duhovnicească: crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai credinţă în Dumnezeu? Este şi o responsabilizare a persoanei9: vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaţa? Hristos nu cerşeşte niciodată: ne face să ne regăsim măreţia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Aduce cu pricepere pe acest fost cerşetor să devină un luptător duhovnicesc.

De îndată, omul răspunde sub forma unei confesiuni: „Doamne, să văd!”. Spune chiar aşa, „Doamne”, Kyrie, Dumnezeu. Mărturiseşte că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu10: Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu eşti cu adevărat lumina lumii.

Răspunsul lui Hristos este şi el teologic: „Vezi, credinţa ta te‑a mântuit”. Pot să te vindec fără să îţi încalc libertatea, pentru că ai credinţă. Şi această vindecare nu este numai fizică: eşti mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduţi”. Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeşti pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”11. Şi imediat după aceea, omul vindecat urmează pe Iisus: se porneşte la drum, după Cel care este Drumul (Ioan 14, 6). Şi‑a schimbat viaţa.

Este o frumoasă pildă pentru noi. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată, şi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date. Dacă nu am vedere, am auz şi vorbire. Şi trebuie să rămânem liberi faţă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil faţă de mine însumi. Hristos ne învaţă aici să fim luptători duhovniceşti, să nu ne dăm niciodată bătuţi.

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1.Între Capernaum şi Ierusalim distanţa este de 150 km în linie dreaptă, iar pe drumul direct care străbate Samaria aceasta înseamnă cam 200‑250 km.
2. Aceasta este chiar expresia folosită de Hristos. El ia pe cei doisprezece ucenici la o parte şi le spune: „Iată că ne urcăm la Ierusalim...” şi le vesteşte moartea şi Învierea Sa (Matei 20, 18‑19, Marcu 10, 33 şi Luca 18, 31).
3. Lacul Tiberiadei (Marea Galileii) se găseşte la ‑225 m, iar Ierusalimul la +770 m, adică la o diferenţă de aproximativ 1000 m.
4. Pereea, al cărei nume nu este menţionat în Evanghelie, se găseşte „de cealaltă parte a Iordanului” (adică la est de Iordan), dar este guvernată de Irod Antipa, care a fost numit tetrarh al Galileii şi al Pereei de către împăratul August. Nu ştim pe ce drum a intrat Domnul în Pereea (prin Decapole? Prin Samaria?) şi nu ştim nici de ce a trecut pe acolo.
5. Ierihonul este un oraş de origine cananeeană, care fusese cucerit miraculos de Iosua la începutul secolului al XII‑lea înainte de Hristos. Este citat şi în Evanghelie la întâlnirea lui Hristos cu Zaheu, care urmează imediat vindecării orbului (a se vedea Apostolia nr. 46‑47 din ianuarie 2012) şi în pilda bunului samaritean (a se vedea Apostolia nr. 2, din noiembrie 2009).
6. În general, Evanghelia spune „un bărbat, o femeie, un copil…”. Rareori persoanele sunt numite. Sfântul Petru, care este martor ocular al minunii, a păstrat în memorie numele orbului, consemnat apoi de Sfântul Marcu. Un fapt prins „pe viu”.
7. Evanghelia nu este o carte ştiinţifică: nu este un reportaj despre Iisus Hristos. Este o revelaţie teologică şi o iniţiere duhovnicească. Se pot găsi între cele patru Evanghelii divergenţe minore de formă, mai ales la cele trei sinoptice, pentru că apostolii nu au fost cu toţii, simultan, martorii aceluiaşi lucru sau nu au privit aceleaşi evenimente în mod similar; există şi imprecizii, mai ales de ordin cronologic sau geografic, dar cu toate acestea Evangheliile sunt de o exactitate duhovnicească desăvârşită: totul conduce la acelaşi adevăr unic. Chiar şi în acest sens, exterior şi formal, toate sunt o frumoasă ilustrare a învăţăturii Domnului, care a privilegiat întotdeauna duhul faţă de literă.
8. Sfântul Grigorie cel Mare (secolul al VI‑lea) vede în această „oprire” simbolul dumnezeirii lui Hristos (pentru că Dumnezeu este acelaşi, neschimbător), în timp ce „mersul Său” ar fi simbolul naturii Sale umane (Predica a 2‑a, despre orbul de la Ierihon, în Evanghelia după Sfântul Luca comentată de părinţi, p. 139‑145).
9. Adesea Hristos face astfel: este foarte explicit la vindecarea slăbănogului de la Vitezda, unde îl întreabă pe omul bolnav de 38 de ani: „vrei să fii vindecat?” (Ioan 5, 6).
10. La Sfântul Matei cei doi orbi strigă, de la început: „Doamne, Fiul lui David, miluieşte‑ne”.
11. Sfântul Efrem Sirul (secolul al IV‑lea): Comentariul la Evangheliile sinoptice, SC n° 121, p. 279. 

sursa: apostolia.eu