PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII DOMNULUI

 

«Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pre moarte călcând,
Şi celor din mormânturi
Viaţă dăruindu-le.»

La miezul nopţii. Zăgazurile luminii s-au sfărâmat. Oameni şi îngeri. Nu mai cunoşti în amestecarea bucuriei care sunt care. Cei îmbrăcaţi cu cei fără de trup aduc cântări de laudă. „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Din toate laturile firii se aude: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! / Paştile Domnului, Paştile. / Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi. / Cei ce cântăm cântare de biruinţă”. Toată realitatea se transfigurează şi ne transfigurează.

Crucea plină de razele Învierii înduhovniceşte încă o dată şi încă o dată, de-acum cu maximă tărie, străvezimea lumii. Lumea zace de atâta har. Dar transfigurarea cosmosului întreg prin harul Duhului Sfânt nu se realizează printr-o strălucire făţişă, ci sub voal de smerenie. Iată ce zice cântarea: „Ca un mieluşel de un an, cununa cea binecu-vântată de noi, Hristos, de voie pentru toţi S-a jertfit. Paştile cele curăţitoare şi iarăşi din mormânt a strălucit nouă frumos Soarele dreptăţii”. Şi aceasta în vreme ce la suprafaţă, netrecută prin momentul Învierii, în strălucirea văzută domnesc toate fap-tele păcatelor. Prin acestea diavolul conferă poleială tuturor gesturilor. Niciodată el nu va putea face ni-mic din ceea ce Hristos a dăruit prin Înviere. Şi atunci preia lumea şi o transformă în poleială neputincioasă. Noi suntem însă chemaţi ca să discernem aceasta. Chipul acestei lumi se răzbună cu gelozie pe cel ce nu trăieşte după voia ei. Iar cine voieşte să trăiască aici fără de păcat trebuie să sufere. Inevi-tabil trebuie să-şi asume Crucea Domnului. Cuiele sunt dulci, deşi sunt foarte dureroase. Să urcăm pe cruce cu râvnă. Nu orice moarte aduce învierea, dar orice Înviere se cere după moarte, dar moarte după taina Crucii celei transfigurate de Domnul. „Ieri m‑am îngropat cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai Înviat. Răstignitu-m-am împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, în Împărăţia Ta!”

Învierea dintr-o moarte de jertfă, urmând unei vieţi de jertfă în Hristos, e singura care ne înalţă la Ierusalimul cel ceresc, unde vom bea cu Însuşi Cu-vântul lui Dumnezeu rodul cel nou al viţei şi unde ni se vor descoperi în întregime lucrurile arătate acum numai în parte.

Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Masa este plină. Ospătaţi-vă toţi! Astfel spus, o dată cu Sfân-tul Grigorie de Nazianz: „Dacă Hristos Se urcă la ceruri, urcă şi tu împreună cu el. Fii cu îngerii care‑L însoţesc şi care-L primesc. Porunceşte porţilor să se ridice şi să fie mai înalte, ca să primească pe Cel ce S-a făcut mai înalt prin Patima Sa. Celor ce sunt nedumeriţi cu privire la trupul lui Iisus şi la sem-nele Patimilor, pe care nu le avea la coborâre, dar le avea la urcare şi care pentru aceasta întrebau: «Cine este Acesta Împăratul măririi?», răspunde-le că El este Domnul cel tare şi puternic, atât în cele pe care le-a făcut şi le face, cât şi în războiul şi în trofeul de acum câştigat pentru omenire”.

La întrebarea îndoită dă îndoit răspuns. Dacă potrivit dramaturgiei lui Isaia se vor mira şi vor zice: „Cine este acesta care vine din Edom şi din cele pământeşti?” Sau: „De ce sunt roşii veşmintele Celui care n-are sânge şi n-are trup, asemeni veşmintelor celui ce calcă teascul?”, tu arată-le frumuseţea hainei trupului care a pătimit împodobit de suferinţă şi strălucind de Dumnezeu decât Care nimic nu e mai vrednic de iubit, nici mai frumos. Hristos Domnul S-a suit la cer înălţat prin Patima Sa de pe Cruce cu trupul împodobit de frumuseţea dumnezeiască a suferinţei. Trupul înviat poartă semnele Patimii, trofeu împotriva morţii. La coborârea Sa din cer Cu-vântul lui Dumnezeu n-avea aceste semne pentru că n-avea trup. Dar El le are când Se înalţă la cer pentru că Se înalţă cu trupul. Trupul lui Hristos, istoric, duhovnicesc şi euharistic nu se putea înălţa la cer decât după ce trecuse prin suferinţă şi moarte. Acest trup înalţă o dată cu el şi firea oamenilor pentru care Logosul Se întrupase.

Sfântul Grigorie de Nyssa exprimă astfel adeziunea noastră la praznicul Învierii: „Suntem luminaţi de haina strălucitoare a îngerului. Cutremurul dulce care a răsturnat piatra de pe mormânt ne clatină şi tresaltă inima de bucurie. El deschide tuturor poarta Învierii. Să mergem şi noi la dumnezeiasca privelişte!”

Sâmbăta a trecut. Să nu ajungem în urma femeilor! Să avem şi noi în mâni aromate: s-avem credinţă şi conştiinţă. Acesta e mirosul cel bun al lui Hristos. Să nu căutăm pe Cel viu cu cei morţi. Domnul dă la o parte pe cei care-L caută astfel, zicând: „Nu mă atinge! Când Mă voi sui la Tatăl, atunci poţi să Mă atingi”. Când El zice: „Mă urc la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”, El ne socoteşte pe noi ca fraţii Lui şi, înfăţişând Tatălui firea omenească, ne înfăţi-şează o dată cu aceasta şi pe noi.

Înainte de Paşti am mâncat azimă cu ierburi amare. După Înviere mâncăm pâine cu miere. Nu I se dă Domnului să mănânce pâine şi miere? Să ne schimbăm şi noi amărăciunea vieţii în dulceaţă! Să mergem la Pâinea pe care o îndulceşte fagurul bunei nădejdi în Hristos Iisus Domnul nostru. Să primim, aşadar, Trupul Domnului cu evlavia şi cu dragostea cu care l-a primit Iosif cel cu bun chip din Arimateea. O singură masă: a bogatului şi a săracului, a celui adormit în Domnul şi a celui viu. E masa în-viaţilor. „Hristos a înviat din morţi / cu moartea pe moarte călcând, / şi celor din mormânturi / Viaţă dăruindu-le/”.

Nu există o altă cale pentru a ajunge la marea bucurie a Învierii decât aceea a tristeţii radioase a postului împlinit în Patimi. Pe ea trebuie să călătorim toată viaţa, căci Paştile e peren. E o repetiţie acela din anul acesta şi din anul ce vine şi din toţi anii care ne vor mai fi îngăduiţi pe pământ ca oa-meni: Paştile cel veşnic. De aceea spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul postului. Căci putem să lepădăm povara postului şi să culegem rodul postului. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămână evlavia. Mai bine spus, nu postul s-a dus. Nu vă speriaţi! Nu v-am spus aceasta ca să vă propovăduiesc un alt post de patruzeci de zile, ci ca să vă vestesc aceeaşi virtute. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Umple mintea până sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el. Acum vă pândeşte diavolul mai sălbatic. Cu cât este mai mare darul, cu atât mai mare este şi războiul. Spune-mi, cum va suferi diavolul când vede în cer atât de mulţi, el care n-a suferit să vadă în Rai pe unul singur?

Va veni însă şi vremea când calea se va strâmta şi mai mult până ce se va sfârşi; când va fi trecut puţina osteneală şi vom fi ancoraţi în limanul odihnei celei veşnice a Paştelui celui veşnic. Ne sunt ochii îndreptaţi într-acolo. Şi sufletul să ne fie plin de aceasta! Ne vom duce mai departe călătoria cât ne va fi dat. Puţină este osteneala căii. Gândurile de faţă – rugăciune smerită pe cale. Să spunem toţi împreună: «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, dintre care cel dintâi sunt eu, viaţă dăruindu-le»”. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012