„Iată Mirele vine în miezul nopţii” - meditație în Sfânta zi de Marți din Săptămâna Mare

 În sfânta şi marea zi de Marţi, în Săptămâna Patimilor, la Liturghie, s-a auzit glasul Mântuitorului prin taina Sfintei Scripturi, din Evanghelia de la Matei 24, 36-51; 25, 1-46 şi 26, 1 şi 2. Să luăm aminte! Zis-a Domnul către ucenicii Săi:

 „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului.

Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa.

Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.

Cine, oare, este slujitorul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp? Fericit este slujitorul acela, pe care, venind, stăpânul său, îl va afla făcând aşa. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale îl va pune, iar dacă acel slujitor, rău fiind, va zice în inima sa: «Stăpânul meu întârzie», şi va începe să bată pe tovarăşii săi de slujbă, să mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slujitorului aceluia în ziua când nu se aşteaptă şi-n ceasul pe care nu-l cunoaşte. Şi-l va tăia din dregătorie şi partea lui o va pune împreună cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

„Atunci se va asemăna Împărăţia cerurilor cu zece fecioare, care, luând candelele lor, au ieşit în întâm-pinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau nebune şi cinci înţelepte. Căci cele nebune, luând candelele, n‑au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, o dată cu candelele lor.

Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: «Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!».

Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele nebune au zis către cele înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre!»

Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi».

Deci, plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu El la nuntă şi uşa s-a închis.

Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: «Doamne, doamne, deschide-ne nouă!».

Iar el, răspunzând, a zis: «Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi».

Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici cea-sul când vine Fiul Omului.

Şi este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i‑a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.

Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.

După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi, zicând: «Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei»

Zis-a lui stăpânul: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria domnului tău».

Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: «Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei». Zis-a lui stăpânul: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine al fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău!».

Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: «Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care se-ceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. De aceea, m-am temut şi m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău».

Şi, răspunzând, stăpânul său i-a zis: «Slugă vi-cleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să put banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talan-tul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor».

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine».

Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?»

Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: «Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţii ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut».

Atunci va zice şi celor de-a stânga: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M‑aţi cercetat».

Atunci vor răspunde şi ei; zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau gol sau bol-nav, sau în temniţă şi nu Te-amslujit?»

El însă va răspunde, zicând: «Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!»

Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.

Iar după ce a sfârşit toate aceste cuvinte, a zis Iisus către ucenicii Săi: «Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit».”

Marţea cea mare îşi desfăşoară, aşadar, şi ea discursul liturgic în două tonalităţi diferite, în două melodii, să le spunem, diferite: o cântare sau o me-lodie priveşte religia cea oarbă care găseşte şi un vânzător pentru împlinirea nebuniei; iar cealaltă tonalitate are aceeaşi deschidere spre Împărăţia lui Dumnezeu şi se supune chemării cântării de astăzi: să nu rămânem afară din cămara lui Hristos. Ziua, ca şi Evanghelia de altfel, are acelaşi început. E un strigăt de luptă la priveghere: „Iată Mirele vine în miezul nopţii”, dar în contextul zilei de Marţi, când la Utrenie se citeşte, cum aţi auzit, şi Evanghelia cu pilda celor zece fecioare, chemarea este mult amplificată: „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă”. Chemarea este surprinsă şi de un alt text, care arată că ceasul de apoi acuma este şi ne vom despărţi de la aceasta de aici. Ruperea de lume se cere acum în latura ei duhovnicească; şi aceasta pentru ca nu cumva istoria mântuirii să ne facă şi pe noi părtaşi la sfatul fărădelegii asupra lui Hristos asemenea lui Iuda care iată ce zice o cântare: „gândind vânzarea, a căzut din lumină şi a pri-mit întunericul”.

Ziua este şi ea aducătoare în minte a talanţilor celor împărţiţi de Domnul şi fiecare dintre noi sun-tem chemaţi să înmulţim talantul harului după măsură. Toate aceste pliniri duhovniceşti fac atingere cu cea de-a doua Venire a Domnului, cea în care rugăm pe Domnul să ne rânduiască împreună cu oile cele de-a dreapta, trecând cu vederea mulţimea greşalelor noastre.

Parusia se vădeşte a fi iarăşi cămara cea de nuntă a Mirelui cel mai frumos decât toţi oamenii cu podoabe, care ne-a chemat pe noi, iată, la ospăţul cel dumnezeiesc al nunţii Sale. Este vorba, fără indoială, despre nunta pe care un teolog modern grec, Panayotis Nellas, o descria tot aşa, într-o Săptămână a Patimilor, în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Iată ce zicea el: „Umanitatea sau, mă rog, omenirea, a fost logodită cu Hristos în Paradis. Dar în loc să se arate mergând spre nunta cu Hristos, ea L-a părăsit pe Hristos, s-a desfrânat, s-a tăvălit în mocirla păcatului. Iar Hristos, ca un iubit nebun al umanităţii, s-a repezit să o găsească. A căutat-o, a venit în sălaşul unde aceasta zăcea şi când s-a înfăţişat înaintea ei, nu S-a prezentat ca un Dumnezeu Atotputernic, ci ca un simplu om, ca ea să nu se înspăimânte când Îl vede, sau să se ruşineze. Şi nu i-a cerut socoteală ce a făcut sau cum de a ajuns astfel, ci a luat-o pur şi simplu. A curăţit-o, a reînfrumuseţat-o, a reîmbrăcat-o şi, ca să nu fugă din nou, a făcut-o carnea Lui, trupul Lui. Aceasta este Biserica lui Hristos: Trupul lui Dumnezeu. Iar patul de nuntă este Crucea Golgotei”.

Dar intrarea la ospăţul de nuntă, pentru a nu fi vădiţi că haina nu este de nuntă şi, legaţi, să fim scoşi afară de îngeri, ţine de o altă rugăciune pe care o adresăm, iată, în această Marţi Domnului:

„Dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele prin împărtăşirea Patimilor Tale şi, împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreună şezător luminat la masa Împărăţiei Tale, ca un Milostiv”.

Se descoperă de acum aspectul de Euharistie al Patimilor, de taină cu care, dacă te împărtăşeşti, te faci locuitor al Împărăţiei Luminii.

Astfel se mai descoperă un sens; acela al hainelor de piele transfigurate în haine de lumină, pentru ca fiecare dintre noi, slugă credincioasă, să poată intra în cămara cea de taină a Împărăţiei, în miezul teologiei Patimilor, dacă vreţi. Hainele acestea, cele deschizătoare de ospitalitate divină, ne arată că, înainte de a fi îmbrăcat hainele de piele, omul purta un veşmânt ţesut de Dumnezeu: haina lui legată de suflet şi de trup, care era ţesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creaţi erau îmbrăcaţi cu slava de Sus; cu slava de Sus care-i acoperea mai bine decât orice altă haină. E vorba de veşmântul chipului lui Dumnezeu în om, de natura umană dinainte de cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu şi lucrată de Dumnezeu. În acel veşmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu pe care o constituiau nu, ştiu eu, chipuri exterioare sau culoarea hainei, ci nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se contemplă frumuseţea dumnezeiască.

Această haină luminoasă nu poate purta cu si-ne, întreţesută în material, decât lumina Taborului – Muntele Schimbării la Faţă, cea care premerge luminii Învierii. Schimbării la Faţă a Mântuitorului îi corespunde schimbarea la faţă, la chip, a apostolilor. Iar înălbirea hainelor celor purtate de Domnul sus, pe Muntele Taborului, cere şi înălbirea hainelor oricărui ucenic al Domnului, care vrea ca să urce pe Tabor sau voieşte să intre la masa cea duhovnicească a Mirelui.

Timpul pare că se scurtează, iar gesturile, chiar ale slujitorilor din Biserică, sunt mai rapide – ca o cădere în ploaie de lumină. Cămara s-a deschis şi împreună cu ea s-a împodobit şi dumnezeiasca Nuntă. Mirele este aproape. Chemându-ne pe noi, deci să ne pregătim! Drumul parcurs către picioarele Domnului îl fac umăr lângă umăr cu femeia de virtuţi săracă, care, venind, a turnat mirul, umplând locul de bună-mireasmă şi, umplându-se de mirul iertării faptelor, capătă iertare de la Domnul.

Aducerea mirului se face în candela sufletului, cea pe care trebuia s-o poarte şi fecioarele nebune; candelă a sufletului care are în ea virtuţile, virtuţi care, pe măsura sălăşluirii în mine, mă fac să recunosc pe Hristos şi să zic: „Tu eşti Paştile nostru, Cel ce Te-ai jertfit pentru toţi ca un miel şi ca o jertfă şi dai iertare de greşeli prin dumnezeieştile Tale Patimi, preaînălţându-ne, Hristoase”.

Dincolo de toate însă, Marţea aceasta este lucrătoare şi cheamă la lucrare. Vremea este a lucrului; scopul este mântuirea. Deci, „luându-ţi talantul, suflete al meu, adică chipul cel dintâi, asupră-ţi, cumpără-ţi viaţa cea veşnică!”.

E o lucrare care, pe măsura împlinirii ei, mă umplu de Mirul cel cu dulce nume: Hristos Domnul, Mirele cel nestricăcios, Mirele cel veşnic.

Trecerea aceasta, Paştile acesta, este iarăşi marcată de un simbol extrem de actual: femeia păcătoasă care se sminteşte şi apostolul care, trădând, deznădăjduieşte.

Începe ziua Miercurii celei mari. Mirul cu lacrimi amestecat al păcătoasei vesteşte aloea şi smirna ungerii din mormânt, dar şi lacrimile Mironosiţelor la vederea mormântului gol. Ceasul se apropie. Înainte de Cina cea de taină: pocăinţa femeii şi arginţii trădării – ofranda adusă lui Hristos şi cea adusă demonului care pare că învinge.

Să luăm aminte: Iată, Mirele vine! Maranatha!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012