Împărăţia cerurilor – Duminica după Botezul Domnului

Evanghelia de la Matei 4,12-17

¹² Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. ¹³ Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ¹⁴ ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: ¹⁵ „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; ¹⁶ poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. ¹⁷ De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

1.   Nazaret și Capernaum. Hristos, Lumină în „Galileea neamurilor”. Cu Botezul în Iordan începe activitatea publică a Mântuitorului Hristos. Până atunci, El a trăit viaţa modestă a locuitorilor din Galileea. Dar din momentul în care Sfântul Ioan Botezătorul Îl face „arătat lui Israel” (In 1,31), Iisus apare ca Lumina mult aşteptată de omenirea care zăcea în întunericul păcatului şi al necunoaşterii lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Matei, prezentând începutul activităţii Domnului în „Galileea neamurilor”, adică acolo unde s-ar fi aşteptat mai puţin cei care dispreţuiau pe locuitorii acestei regiuni cu populaţie amestecată, vede în această alegere împlinirea unei profeţii a lui Isaia (8,23 – 9,1) despre lumina promisă „poporului care zăcea în întuneric” (Mt 4,15-16).

După Botezul în Iordan, Domnul stătuse puţină vreme în Iudeea. Întorcându-se în Galileea, El a venit mai întâi, cum era firesc, în localitatea unde crescuse şi unde era bine cunoscut, adică în Nazaret. Alungat de concetăţenii Săi din Nazaret, care au vrut chiar să-L omoare (Lc 4,28-30), Iisus a părăsit această cetate şi S-a aşezat la Capernaum, care va deveni de acum înainte „patria” Sa (Mt 13,54; Mc 6,1). Deşi Tiberias (Tiberiada), oraş nou construit de Irod Antipa şi numit astfel în cinstea stăpânului său, împăratul roman Tiberiu (care a domnit între anii 14 şi 37 d. H.), era capitala politico-administrativă a Galileii, Capernaumul rămânea totuşi centrul economic şi comercial cel mai important al tetrarhiei lui Irod. De aici vor proveni şi unii dintre primii ucenici ai lui Iisus. Astfel, Capernaumul, respectiv Galileea, a devenit şi a rămas centrul activităţii Mântuitorului. Aici şi-a început El cu adevărat propovăduirea; aici a adresat mulţimilor uimite şi fericite cele mai multe dintre învăţăturile Sale, cele mai frumoase dintre pildele sale; aici a săvârşit El cele mai multe dintre minunile Sale. O, fericită Galilee, în care a răsărit Lumina pentru cei „ce şedeau în latura şi în umbra morţii”!

2. Începutul activității Mântuitorului. Evangheliştii ţin să noteze că mesajul pe care-l proclamă Mântuitorul la începutul propovăduirii Sale reia întocmai unul dintre elementele esenţiale ale mesajului Sfântului Ioan Botezătorul. „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”, proclamă Înaintemergătorul (Mt 3,2). După Mt 4,17, „de atunci (adică din momentul în care a strălucit ca Lumină în „Galileea neamurilor”) a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”. Sfântul Marcu spune la fel: „După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,14-15). Deşi redat într-o formă puţin deosebită în Evanghelia a doua, mesajul lui Iisus este acelaşi.

Mai ales după Evanghelia de la Matei (a se vedea însă şi Lc 3,7-9), atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Mântuitorul cheamă la pocăinţă în legătură cu apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. Oamenii sunt chemaţi să se schimbe, să devină oameni noi, în vederea participării la o realitate care şi ea apare a fi cu totul nouă şi fără precedent, anume Împărăţia lui Dumnezeu.

3. Ce este Împărăţia cerurilor? Despre Împărăţia cerurilor (sau: Împărăţia lui Dumnezeu) vorbeşte Mântuitorul de foarte multe ori şi în chipuri felurite. Multe dintre pildele Sale ilustrează diferite aspecte ale acestei Împărăţii. Cei doi termeni ai expresiei „Împărăția cerurilor” spun fiecare câte ceva despre realitatea minunată pe care ea o defineşte. Al doilea termen arată că este vorba de o realitate cerească. Venirea Împărăţiei cerurilor înseamnă abolirea prăpastiei dintre cer şi pământ, dintre Creator şi creatură. În ce priveşte primul termen, specialiştii atrag atenţia că, de fapt, aramaicul malkuta nu înseamnă atât „împărăţie”, cât mai degrabă „împărăţire”, adică „stăpânire”, „domnie”. O mulţime de profeţii din Vechiul Testament anunţă mântuirea viitoare ca pe o preluare de către Dumnezeu a stăpânirii sau a domniei asupra oamenilor şi a lumii în ansamblul ei, adică asupra întregii creații. Domnul Îşi va arăta slava Sa, iar oamenii, întorcându-se de la păcatele lor, Îl vor recunoaşte pe El ca Domn şi Stăpân. La profeţii vechi, împlinirea acestei făgăduinţe apare mereu legată de Mesia şi de lucrarea Sa. Nenumărate sunt profeţiile mesianice care vorbesc despre instaurarea Împărăţiei mesianice, despre pacea şi fericirea acestei Împărăţii etc.

Dacă toţi profeţii vechi vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu la timpul viitor, ca de o realitate pe care o vedeau de departe şi o iubeau cu dor (Evrei 11,13), Mântuitorul Hristos poate să proclame: „S-a împlinit vremea” (Mc 1,15). Acum, la începutul activităţii Sale, El nu zice încă: „A venit Împărăţia cerurilor!”, ci „S-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Aceasta deoarece Împărăţia cerurilor va deveni o prezenţă concretă în lume numai ca rod al preamăririi lui Hristos. Numai după Înviere poate Domnul să zică: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). Preamărit fiind de-a dreapta Tatălui, „mai presus decât toată domnia şi stăpânirea şi puterea şi dregătoria şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef 1,21), lui Hristos îi sunt supuse toate (I Cor 15,27) şi El este proclamat „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” ( (I Tim 6,15; Apoc 17,14; 19,16).

4. Împărăția cerurilor – o realitate nu numai viitoare, ci și prezentă. Chiar înainte de patimile Sale, Mântuitorul poate vorbi de Împărăţia cerurilor ca despre o realitate deja prezentă. Cuvintele Sale, pline de adâncimi dumnezeieşti, şi minunile Sale, cum oamenii niciodată n-au mai văzut, erau semne evidente ale ţâşnirii în lumea noastră a acelei realităţi cu totul noi şi minunate care este Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, până la întemeierea Bisericii, la Cincizecime, Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în lume în însăşi persoana şi lucrarea lui Hristos. De aceea, atunci când este acuzat că scoate demonii cu Beelzebul, Mântuitorul spune răspicat: „Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 11,20).

De aceea, şi despre cei care L-au primit pe El şi cuvântul Său, Domnul spune că, deja, a lor este Împărăţia cerurilor (de notat că verbul este la timpul prezent, iar nu la viitor). Astfel, de pildă, în Fericirea întâi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5,3); şi, la Luca (6,20): „Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu”. La fel, în Fericirea a opta: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5,10).

5. Împărăția lui Dumnezeu și Biserica. Împărăţia cerurilor există deja ca o realitate concretă în lume prin Biserică. În Epistola către Efeseni, după ce spune că Dumnezeu „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos)” (1,22a), Sfântul Apostol Pavel adaugă: „şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea (pleroma) Celui ce plineşte toate întru toţi” (1,22b-23). Acelaşi Apostol, în Epistola sa către Coloseni, după ce vorbeşte despre întâietatea şi supremaţia absolută a lui Hristos, zice: „El este capul trupului, adică al Bisericii, Cel ce este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate” (Col 1,18). Astfel, Hristos este, prin Înviere și Înălțarea la cer, „Împărat al Împăraţilor”. Un Împărat Care are deja o Împărăţie. Dar, în etapa prezentă a istoriei mântuirii, domnia lui Hristos se manifestă prin Biserică. El este „Capul trupului, adică al Bisericii” şi domneşte în lume prin cei uniţi cu El, prin Duhul Sfânt, în realitatea nouă şi dumnezeiască a Trupului Său tainic, adică a Bisericii.

La Parusie, adică la sfârşitul lumii prezente, când toţi vrăjmaşii Săi vor fi fost supuşi sub picioarele Sale, când va fi fost nimicit „vrăjmaşul cel din urmă”, adică moartea (I Cor 15,25-26), şi când întreaga creaţie va fi „recapitulată” (Ef 1,10), adică adusă la unitate sub un singur Cap, Hristos, când, adică, Biserica, Trupul lui Hristos, se va extinde şi va cuprinde creaţia în ansamblul ei, atunci Împărăţia (Domnia) lui Hristos va ajunge la plinirea, la desăvârşirea ei. Rând pe rând, toate cele ce ţin de lumea creată se vor supune lui Hristos. După ce înfăţişează acest progres majestuos şi ireversibil al stăpânirii lui Hristos asupra tuturor celor create, Apostolul Pavel adaugă: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (I Cor 15,28).

Se cuvine să ştim că, prin Biserică, Împărăţia lui Dumnezeu este deja a celor ce sunt ai lui Hristos. Fiind în Biserică, noi suntem deja în Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu este deja în noi. Nu avem încă desăvârşirea, dar avem totuşi, în inimile noastre, „arvuna Duhului” (II Cor 1,22; 5,5), adică Duhul lui Hristos ca arvună a Împărăţiei cerurilor. Iar desăvârşirea o aşteptăm ca un dar eshatologic. Suntem în Împărăţia lui Dumnezeu, dar totuşi ne rugăm mereu: „Vie Împărăţia Ta”. Căci, pentru cei ai lui Hristos, timpul de acum, dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, care poate fi numit „timpul Bisericii”, apare marcat de tensiunea dintre „deja” şi „nu încă”, adică dintre ceea ce ei au primit deja din darurile Împărăţiei şi ceea ce aşteaptă ca dar al veacului viitor.

6. Greșeala celor care se ocupă de calcule așa-zis „apocaliptice”. Aceasta fiind perspectiva biblică asupra minunatei şi dumnezeieştii realităţi care este Împărăţia cerurilor, înțelegem că această perspectivă exclude hotărât toate rătăcirile „apocaliptice”, exclude orice falsă preocupare pentru „ani sau vremuri”, pe care „Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1,7). Cei care calculează mereu „anii şi vremurile” şi care pretind că ar putea determina prin astfel de calcule absurde data celei de-a doua veniri a Domnului arată, de fapt, cât de puţin înţeleg şi trăiesc ei din harul primei Sale veniri, care este revărsat în Biserică şi prin care posedăm de pe acum, în „arvună”, bucuria şi împlinirile comuniunii cu Hristos în Împărăţia Sa.

7. „Timpul Bisericii”, adică perioada dintre prima şi a doua venire a Domnului, este ziua noastră de lucru. Cu privirea îndreptată înainte, spre zorii Împărăţiei celei de Sus şi veşnice, suntem chemați să folosim din plin ziua de lucru a mântuirii noastre. Mântuitorul ne îndeamnă să lucrăm „până este ziuă” (In 9,4). Sfântul Apostol Pavel zice: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Cei ce sunt creştini numai cu numele nu au aceste roade ale Duhului (Gal 5,22). Lăsând nelucrător harul primit prin Botez, „îngropând” darurile Împărăţiei, ei nu mai trăiesc uimirea şi bucuria participării la viaţa dumnezeiască. De astfel de „creştini” se arăta foarte contrariat un cunoscut filozof ateu (Nietsche). El spunea: „Aceşti creştini vorbesc atâta despre mântuire, dar nu au deloc aerul că sunt mântuiţi”. Lăsându-ne să fim înnoiți de harul Împărăţiei cerurilor, viețuind în lumina și din puterea acestui har, vom avea, într-adevăr, „aerul că suntem mântuiţi”.

Să ne deschidem larg inimile şi să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să ne umple fiinţa întreagă de puterea, de lumina, de iubirea, de bucuria şi de pacea Sa! Iar viaţa noastră întreagă să fie un răspuns fericit şi harnic la iubirea lui Dumnezeu, punând „şi din partea noastră toată sârguinţa şi adăugând la credinţa noastră fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea” (II Petru 1,5-7).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI – Exegeze la Evangheliile duminicale
Eitura Agnos