Cunoaşterea lui Dumnezeu

Duminica a II-a din Post

(a Sf. Grigorie Palama)

Evanghelia de la Marcu 2,1-12

¹ Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. ² Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. ³ Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. ⁴ Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. ⁵

 Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! ⁶ Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: ⁷ Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? ⁸ Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? ⁹ Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? ¹⁰ Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: ¹¹ Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. ¹² Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

 1. Puterea iertării păcatelor dată „oamenilor”. În relatarea de la Mc 2,1-12 este vorba de mai mult decât de încă o vindecare minunată săvârşită de Mântuitorul. Anume, cu acest prilej El Se prezintă ca Acela Care dă harul iertării păcatelor celor care se apropie cu credinţă de El. Evanghelistul scrie: „Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (v. 5). Obiecţia cărturarilor, că numai unul Dumnezeu poate să ierte păcatele (v. 7), era întemeiată. Vindecându-l pe slăbănog, Iisus le dovedeşte însă că El este Dumnezeu, şi că, deci, poate să ierte păcatele. Mai mult, Domnul Hristos a dat puterea iertării păcatelor şi Sfinţilor Săi Apostoli (Mt 16,19; 18,18; In 20,22-23) şi, prin ei, Bisericii, prin slujitorii ei, episcopii şi preoţii. În finalul relatării paralele de la Matei a vindecării slăbănogului din Capernaum citim chiar aceste cuvinte: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă oamenilor asemenea putere” (Mt 9,8). Evanghelistul scrie aceste cuvinte ca teolog al Bisericii; el ştie nu numai că Iisus, Dumnezeu adevărat, poate să ierte păcatele, ci şi că, prin Hristos, Dumnezeu a dat şi oamenilor în Biserică, puterea iertării (de aceea şi vorbeşte de oameni, la plural).

Confruntarea tacită dintre Mântuitorul şi cărturari este, de fapt, confruntarea dintre două perspective religioase diferite: cea a credinţei în Hristos şi cea fără Hristos. În Hristos, ne spune această Sfântă Evanghelie, Dumnezeu devine accesibil şi apropiat omului, cum nu se putea concepe în vechea iconomie religioasă.

2. Îndumnezeirea după har. Acelaşi adevăr fundamental îl relevă şi faptul că această Duminică a II-a din Post este dedicată Grigorie Palama, marele apărător al adevărului creştin dintotdeauna că, în Hristos, este posibilă unirea omului cu Dumnezeu şi îndumnezeirea sa după har.

În Fericirea a VI-a din Evanghelie Mântuitorul zice: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Această învăţătură a fost păstrată cu sfinţenie de-a lungul veacurilor de tradiţia autentică a Bisericii, care întotdeauna a mărturisit că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu nu este cea raţională, ci este un har de Sus, şi că „nimeni nu-L cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu-L învaţă Însuşi Dumnezeu” (Evagrie din Pont). De aceea, de pildă, Origen (185-254) îşi îndemna ucenicii în ale Teologiei să se roage pentru a primi „sărutarea Cuvântului”. Iar Sf. Efrem Sirul (306-373) învaţă: „Înaintea oricărei lecturi (din Sfânta Scriptură, n. n.), roagă-te lui Dumnezeu, stăruieşte în rugăciune, ca El să ţi Se descopere”. În cântările de la Rusalii se arată că Dumnezeu face din pescari adevăraţii cunoscători şi propovăduitori ai tainelor Sale. Este o lucrare a harului, prin care Dumnezeu îi ridică pe cei ce se curăţă prin credinţă şi prin ascultarea de poruncile Sale la o cunoaştere mai presus de cunoaştere, făcându-i, cum zice Sf. Apostol Petru (II Petru 1,3-4), „părtaşi dumnezeieştii firi”. Într-adevăr, numai printr-o astfel de ridicare a omului, prin har, poate el să-L vadă pe Dumnezeu şi să se unească cu El. Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022) zice că „Dumnezeu nu Se uneşte decât cu dumnezei”, adică cu cei pe care i-a făcut „dumnezei după har”. După acest sfânt părinte, a teologhisi (adică a vorbi despre Dumnezeu şi despre unirea noastră cu El) înseamnă a povesti ceea ce trăieşti şi ceea ce vezi. El descrie astfel lumina îndumnezeitoare: „Dumnezeu este lumină şi contemplarea Sa este asemenea unei lumini…” Întrebând: „Eşti Tu, Dumnezeul meu?” primeşte răspunsul: „Da, Eu sunt Dumnezeul făcut Om pentru tine şi, iată, că Eu te-am făcut şi te voi face, după cum vezi, dumnezeu…”. „Cum această lumină se făcea deasupra sa, asemenea soarelui în splendoarea lui de la amiază, şi-a dat seama că era el însuşi în centrul luminii, plin de bucurie şi de lacrimi… A văzut lumina unindu-se, ea însăşi, într-un mod de necrezut, cu trupul său şi pătrunzând încet-încet în mădularele sale… şi făcându-l şi pe el de-a-ntregul foc şi lumină” (citat după Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, trad. de Pr. Dr. V. Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 68).

3. Experiența isihastă. Această învăţătură o păstrau cu sfinţenie şi monahii isihaşti din Athosul secolului al XIV-lea, care afirmau că, prin izbăvirea de patimi şi prin rugăciunea curată, omul poate vedea slava lui Dumnezeu încă de pe pământ, printr-o tainică şi suprafirească unire cu El. Este, de fapt, arvuna Împărăţiei cereşti pentru cei curaţi cu inima, un har de Sus, omul aducând numai „aprinderea doririi după Dumnezeu”. Uşa care duce de la întuneric la lumină este pocăinţa. Iar lumina nu este altceva decât harul lui Hristos, adică Însuşi Hristos Cel preamărit, împărtăşit ca dar (har) prin Duhul Sfânt şi avându-Şi tronul în inima curăţată de patimi a omului. Spre inimă îşi îndreaptă isihaştii privirea minţii într-o necontenită invocare a numelui atotputernic al lui Iisus Hristos, prin ceea ce s-a şi numit Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş-te-mă pe mine păcătosul!” E o rugăciune scurtă, dar care exprimă în esenţă întreaga învăţătură mântuitoare: prin ea mărturisim, în primul rând, că Iisus este Domn, Hristos (Mesia) şi Fiul lui Dumnezeu; apoi mărturisim abisul căderii noastre, care cheamă adâncul milostivirii lui Dumnezeu. Chemându-L pe Iisus în sălaşul pe care I l-a pregătit, omul poate ajunge să spună cu Sf. Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Această vedere a slavei lui Hristos ca lumină dumnezeiască – aşa cum au văzut-o cei trei Apostoli pe Tabor, la Schimbarea la faţă (Mt 17,2.5 şi loc. par.), sau Sf. Ştefan în extazul ce a precedat moartea sa martirică (Fapte 7,56) – era un fapt constant al experienţei duhovniceşti a sfinţilor.

4. Varlaam și falsa lui teologie. Sub influenţa raţionalismului scolastic al Apusului, un călugăr de origine din Calabria, cu numele Varlaam, a alcătuit (începând cu anul 1334) o serie de scrieri contra isihaştilor. Dumnezeu, zicea Varlaam, fiinţă transcendentă, este cu totul inaccesibil şi nu există nici o posibilitate de unire directă cu El. Pe isihaşti el îi acuza de erezie, ca unii care ar fi pretins că văd fiinţa lui Dumnezeu, fapt absolut imposibil.

Demersul lui Varlaam nu avea, de fapt, nimic de-a face cu adevărata teologie creştină. În Apus, filozofia lui Aristotel fusese adoptată ca suport al întregului edificiu al teologiei scolastice. Chiar la Constantinopol, învăţământul universitar era „platonizant”. Contestarea lui Varlaam venea, de fapt, în numele filozofiei. Conform acestei „teologii”, mintea omului creat nu poate cuprinde pe Creator. Ea poate concepe numai ceea ce nu este Dumnezeu, poate adică formula o teologie prin negaţii sau apofatică. Era, de fapt, aceeaşi perspectivă ca şi cea a filozofilor păgâni. Ca şi cum Hristos nu S-ar fi coborât la noi şi nu ni S-ar fi făcut „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10,20) spre Dumnezeu şi spre unirea cu El.

5. Grigorie Palama. În apărarea adevărului mântuitor, confirmat de experiența continuă a vieții duhovnicești a sfinților, s-a ridicat cu putere un monah îmbunătățit și mare teolog din Muntele Athos, anume Sf. Grigorie Palama. Deşi a suferit mult (a fost închis în mai multe rânduri şi a fost o vreme prizonier la turci), a reuşit, prin valoroasele sale scrieri, să polarizeze energiile monahismului, dar şi ale ansamblului Bisericii dreptmăritoare, astfel încât rătăcirea lui Varlaam şi a acoliţilor săi a fost condamnată de către o serie de sinoade ţinute la Constantinopol: două în 1341, un al treilea în 1347 şi un al patrulea în 1351. Deşi în 1347 Grigorie Palama a devenit mitropolit al Tesalonicului, acest moment n-a marcat şi sfârşitul suferinţelor sale. Învăţătura sa însă a biruit definitiv, astfel încât la un sinod din 1368 – adică la nici nouă ani de la moartea sa – el a fost proclamat sfânt, fiind considerat necontenit de atunci încoace drept un adevărat simbol al învăţăturii ortodoxe care, în opoziţie cu intelectualismul şi raţionalismul apusean, fundamentează experienţa întâlnirii cu Dumnezeu a credinciosului rugător.

6. Învățătura ortodoxă despre Sfântul Har. Pentru opozanţii scolastici, ca și pentru falsa teologie a Apusului, până astăzi, harul ar fi ceva creat. Chiar dacă a venit Hristos şi a adus harul, ziceau ei, prăpastia între Creator şi omul creat a rămas nu mai puţin adâncă, un har creat neputând aboli această prăpastie. Sf. Grigorie Palama a venit cu un aport esenţial la precizarea învăţăturii despre Sfântul Har. Dacă Dumnezeu e necreat, nu înseamnă că ne este cu totul închisă posibilitatea întâlnirii cu El. Căci lucrările Sale (numite de el, cu termenul grecesc corespunzător, energii) sunt nedespărţite de fiinţa Lui şi în fiecare lucrare e activ Dumnezeu întreg, dar de fiecare dată în alt mod. Astfel, harul este energie necreată a lui Dumnezeu. Prin har, avem acces la Dumnezeu Însuşi, deşi El rămâne inaccesibil după fiinţa Lui dumnezeiască. Faptul că harul este energie necreată, pe de o parte, şi distincţia între fiinţa dumnezeiască şi energiile necreate care iradiază din ea, pe de altă parte, constituie clarificarea esenţială pe care scrierile Sf. Grigorie Palama şi sinoadele din secolul al XIV-lea au impus-o pentru totdeauna ca o piatră de temelie a învăţăturii ortodoxe. Sf. Grigorie Palama respinge acuzaţia lui Varlaam că lumina dumnezeiască văzută de ishaşti ar fi socotită de ei fiinţa lui Dumnezeu, dar respinge şi afirmaţia că ar fi o lumină materială emanată din fiinţa lui Dumnezeu, într-un sens panteist. Citându-l pe Sf. Grigorie Teologul, el zice: „Căci Cel ce este după fiinţa Sa, din veac şi până în veac, tuturor nevăzut şi de toţi necuprins, Se coboară din înălţimea Sa ca să poată încăpea întrucâtva în firea noastră” (Filocalia, vol. VII, Bucureşti, 1977, p. 274).

Precizăm că distincţia ființă-energii (lucrări) nu este o noutate pentru teologii ortodocși și isihaștii din secolul al XIV-lea, nici o inovaţie a Sfântului Grigorie Palama, căci ea are o tradiţie mai veche printre Sfinții Capadocieni, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie Palama nu face altceva decât să rezume și să reafirme învăţătura Sfinţilor Părinţi din secolele anterioare, mai precis întreaga tradiţie răsăriteană. Astfel, Sf. Vasile cel Mare afirmase: „Lucrările sunt diferite, pe câtă vreme fiinţa e simplă, iar noi putem spune că din lucrări Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi pe când fiinţa Lui rămâne inaccesibilă” (Epistola 234, P. G. XXXII, col. 868). Cei care susţin că pot cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nu au dreptate (ibidem, 2, P. G. XXXII, col. 869C), căci natura lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor, de aceea fiinţa divină o cunosc doar Persoanele Sfintei Treimi (idem, Epistola 235, P. G. XXXII, col. 873B). Referindu-se la aceasta, și Sf. Grigorie Teologul remarcă: „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere” (Cuvântarea II, 38, P. G. XXV, col. 445). Iar Sf. Grigorie de Nyssa lansează îndeamnă ca omul să-şi cureţe sufletul „prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai pre­sus de plăcerile trupului şi să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negrăită” (Despre rânduiala cea după Dumnezeu [a vieţii] şi despre nevoinţa cea adevărată, în PSB, vol. 29, p. 460).

7. Vederea lui Dumnezeu. Pentru Varlaam și pentru scolastici, singurul mod de a „vedea” pe Dumnezeu este curăţirea de neştiinţa filozofică. Nici o lumină dumnezeiască nu vine, după el, în sufletul omului; singura lumină de care are parte omul e cunoaşterea deductivă a lui Dumnezeu prin cele create. Oamenii duhovniceşti nu neagă şi acest fel de cunoaştere a lui Dumnezeu. Dar ei socotesc ca mijloace prin care se ajunge la vederea în sens propriu a lui Dumnezeu, adică în sensul de trăire în prezenţa şi din puterea Lui, purificarea de patimi şi rugăciunea. Primind această arvună a vederii lui Dumnezeu – care va fi deplină numai în viaţa viitoare – ei trăiesc în certitudinea prezenţei divine. Citându-l pe Sf. Isaac Sirul, Sf. Grigorie Palama zice că am dobândit „doi ochi sufleteşti”: „Cu unul vedem cele ascunse în firi, adică puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi pronia Lui cu privire la noi, înţeleasă din măreţia guvernării Sale; cu celălalt privim slava sfintei Lui firi, când binevoieşte Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovniceşti” (ibidem, p. 282). Cea de-a doua este vederea extatică, prin care, „când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu Se face văzut sfinţilor, unindu-Se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia” (ibidem, p. 303). Citându-l pe Sf. Ioan Scărarul (Scara, XXVIII), Sf. Grigorie zice şi el: „Sfârşitul rugăciunii este răpirea minţii la Domnul” (ibidem, p. 309).

Sf. Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată, care le depăşeşte pe primele. Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său (Tomul Aghioritic, P. G., CL, col. 1833D). În ce privește lumina divină, ea nu este una materială sau sensibilă și nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos. Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duc o viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.

Aşa s-au apropiat întotdeauna sfinţii de Dumnezeu și așa L-au cunoscut, printr-o cunoaștere mai presus de minte. Iată o importantă confirmare a acestui fapt în viaţa unui sfânt care a trăit mult mai aproape de vremea noastră – este vorba de Sf. Serafim de Sarov (1759-1833). Era în iarna anului 1831. Sf. Serafim se afla afară, pe zăpadă, cu un ucenic apropiat al său (Motovilov), care de mult nutrea dorinţa de a afla care este scopul vieţii creştine. Descoperindu-i gândul, sfântul i-a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea Sf. Duh. „Dar de unde pot să ştiu că-L am pe Duhul Sfânt?” – a întrebat ucenicul. Atunci Sf. Serafim i-a cerut să se uite la el. Privindu-l, ucenicul l-a văzut ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în soare. Iar sfântul i-a dezvăluit că, dacă-l vede astfel, este tocmai pentru că şi el însuşi se află cuprins în aceeaşi lumină necreată a harului lui Hristos. La întrebările Sf. Serafim, ucenicul a declarat că simte o pace şi o bucurie de negrăit.

Iată, iubiţii mei fraţi, minunata învăţătură a acestei Duminici! Ea ne cheamă și ne îndeamnă să folosim cu sârguinţă prilejul Postului Mare spre deplina izbăvire de patimi şi spre dobândirea rugăciunii celei adevărate şi duhovniceşti. Astfel încât şi întru noi să Se sălăşluiască Hristos şi să cunoaştem cu adevărat, ca ucenici ai Săi prea iubiţi, puterea şi slava Sa cea dumnezeiască.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos