Ceva despre crucea suferinţelor

 

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!

Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.

O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!

Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.

Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?

Uită-te bine spre Cer, fratele meu, şi vei vedea că toţi cei care sunt Acolo „crucea ca jugul au purtat“ în lumea aceasta. Toţi au trecut prin martiraje, prin suferinţe, prin batjocuri, prin prigoane, prin „poarta cea îngustă.“ Şi tu, fratele meu, vrei să trăieşti mai liniştit decât ei?

Şi vrei să trăieşti în tihnă şi odihnă când Domnul a spus atât de clar: „în lume necaz veţi avea… dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî.“ O, dragul meu, nu este mântuire fără cruce şi suferinţă! Dar să ştii un lucru: când Domnul te apleacă sub cruce, crucea aceasta se face o binecuvântare pentru tine şi sufletul tău. Domnul nu pune pe umerii tăi niciodată o cruce pe care să n-o poţi duce. El ştie hotarul puterilor noastre sufleteşti.

O, dragul meu, învaţă-te „să suferi ca un bun ostaş al lui Hristos “ (II Tim. 2, 3). Fii gata să rabzi şi să suferi orice. Bea cu bucurie paharul pe care Domnul ţi-l întinde.

Suflete dragă! Noi trebuie să mergem pe calea cea strâmtă a crucii. Dacă ar fi fost şi o altă cale spre cer decât aceasta, Bunul nostru Mântuitor, desigur, ne-ar fi arătat-o. El însă ne-a spus-o limpede şi lămurit: „Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze“.

Purtarea crucii este o binecuvântare pentru sufletul nostru.

Dar Domnul n-a pus pe umerii noştri numai greutatea crucii, ci ne-a lăsat şi puterea ca să ne purtăm crucea.

În crucea pe care Domnul ne-o dă să o purtăm este nu numai greutate, ci şi putere. O femeie credincioasă a lăsat vestitele vorbe: „Nu eu duc crucea, ci ea mă duce pe mine“. Noi nu purtăm crucea noastră – spune un Sfânt Părinte – noi nu purtăm crucea necazurilor, a greutăţilor, a izbeliştilor şi a neputinţelor noastre. Am cădea zdrobiţi sub greutatea ei. Crucea noastră o poartă Domnul Iisus, iar noi purtăm Crucea Lui cea dulce şi plină de binecuvântări. „Luaţi jugul Meu, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“ (Matei 11, 28-30).

Noi putem duce crucea ce ni s-a pus pe umeri, pentru că în fruntea noastră merge Domnul.

Împăratul roman Iulius Cezar nu folosea în armată vorba de comandă „ite“ adică înainte marş, ci folosea vorba „venite“, veniţi după mine. El însuşi mergea în fruntea armatei.

Aşa şi Domnul Iisus, El nu zice: Luaţi-vă crucea şi mergeţi înainte, ci zice: „Veniţi după Mine…“ Eu merg înaintea voastră, purtând crucea pe umeri… Eu vă deschid drumul.

O Doamne, dacă Tu eşti înaintea noastră pe drumul crucii, noi mergem cu bucurie pe urmele Tale.

 Rugăciune

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat să merg după Tine. Îţi mulţumesc că m-ai chemat în şcoala cea mare a suferinţelor, în care se învaţă purtarea crucii. Mi-ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău am fost eu în şcoala suferinţelor! De câte ori am încercat să fug din şcoala aceasta! De câte ori am voit să arunc crucea de pe umeri!

Iisuse preadulcele meu Mântuitor, Îţi sărut cu foc preasfintele mâini şi picioare; Îţi mulţumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţânarea şi nesocotinţa mea. Îţi mulţumesc că nu m-ai scos ca pe un netrebnic din şcoala cea sfântă a suferinţelor. Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii şi mintea să văd şi să înţeleg că crucea suferinţelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta cea sfântă. Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud în slăbiciunile mele… am învăţat să „am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (II Cor. 12, 9-10). Sub greutatea crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii. Sub greutatea crucii am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Rom. 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu – omul meu cel vechi – ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal. 2, 20). Sub greutatea crucii am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul“. Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.

Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă „trăiesc“, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului! Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu“ până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui…

Părintele Iosif Trifa