Eu cred, tu crezi, noi credem… Duminica I din Post – a Ortodoxiei

 

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Duminica aceasta, numită a Ortodoxiei, ţine într-însa taina lui „Vino şi vezi!“ (Ioan 1, 46). Altfel, cum ne-o spune cântarea liturgică, taina vederii lui Dumnezeu: pe de o parte în realitatea icoanei, iar, pe de alta, la fel de importantă, în conţinutul de credinţă al mărturisirii. Căci nu oricine rosteşte cu buzele „sunt ortodox“ se încadrează în taina cea vie a Ortodoxiei. Deşi, în text, prăznuirea este dedicată icoanei ca loc al sălăşluirii slavei lui Dumnezeu, Tabor ce ţine în sine slava Învierii dinainte de Înviere, trebuie să nu uităm că, în fapt, icoana, adoptarea şi susţinerea învăţăturii de credinţă cu privire la ea (la Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787) însumează toată teologia patristică: dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, fecioria Maicii Domnului, realitatea Întrupării şi a Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc, până astăzi, şira spinării şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu nuanţele ei (catolice, protestante sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine (ca învăţătură de credinţă) asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti.

Cântarea Bisericii (ea însăşi icoană, de text) ne cheamă la auzire deplină: „Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au arătat desăvârşit. Că iată, Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Că ţinând icoana Aceluia pe Care Îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa! Că nouă ne este spre laudă Chipul Celui ce S-a întrupat, Căruia, cu bună-credinţă, ne închinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe Acela credincioşii sărutându-L, să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta“ (Slava Vecerniei mari, glas 2). Din început, aşadar, Evanghelia Duminicii (aceea a Ucenicilor, Ioan 1, 43-51) ne arată modul în care Hristos ştie să-Şi strângă martorii. Între ei, Natanael pare a fi cel mai perplexat de ceea ce i se întâmplă. Chemat cu fervoare de către alt chemat (Filip), Natanael dintâi al pericopei acesteia crede că nimeni nu ştie mai bine decât el cine este.

E de ajuns ca Hristos să-i descopere taina inimii sale („Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin“, Ioan 1, 48b) pentru ca Natanael să fie – imediat după Sf. Ioan Botezătorul – mărturisitorul cel mai direct al dumnezeirii lui Iisus Hristos: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Regele lui Israel“ (Ioan 1, 49). Reacţie de înflăcărare? Nu numai atât. Cele două interpretări pe care le dau Părinţii Bisericii acelui „Te-am văzut când erai sub smochin“ vin să ne aducă înainte un Natanael extrem de riguros.

Dintâi, dacă interpretăm că acest „când erai sub smochin“ se referă la momentul din viaţa lui Natanael în care, contemporan Pruncului Hristos, urmărit de „miliţia“ lui Irod, părinţii l-au ascuns sub frunze de smochin, astfel scăpând cu viaţă, reacţia lui este sau s-ar putea traduce astfel: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel pentru care am fost căutaţi toţi, spre a fi ucis şi Tu printre noi!“

De-al doilea, dacă socotim acest „sub smochin“ ca fiind un loc al meditaţiei pentru Natanael, iniţiatul în taina Scripturii şi evlaviosul împlinitor al Legii celei Vechi, reacţia este una a unui cunoscător al Legii, potrivindu-se parcă stihira Litiei praznicului: „Bucuraţi-vă, cinstiţi prooroci, care legea Domnului bine aţi rânduit şi credinţei v-aţi arătat stâlpi de neluat şi de neclintit. Căci voi v-aţi arătat şi mijlocitori ai legii celei noi a lui Hristos. Şi, mutându-vă la cer, pe Acela rugaţi-L să împace lumea şi să mântuiască sufletele noastre“ (Slava Litiei, glas 2).

De-aici decurge aşezarea Evangheliei acesteia miez de praznic al icoanei. Natanael este cel care identifică în Hristos ceea ce ştia, vede în El ceea ce – teoretic – asumase, zăreşte, dincolo de smerita aşezare în trup, şederea de-a dreapta Tatălui. Natanael este cel care ne însoţeşte mintea de fiecare dată când, dinaintea icoanei Mântuitorului, rostim rugăciunea intrată în tipic ca fiind rugăciunea de „luarea vremii“, adică spaţiul de timp pe care-l parcurge preotul din timpul personal în care-şi trece viaţa, în timpul liturgic, în care se va întâlni deplin cu Hristos. Cu capu-i descoperit, în veşmântu-i ce vesteşte aşezarea în preoţie, preotul se pleacă dinaintea icoanei Domnului Hristos, rostind: „Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire grăim şi strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Care ai venit ca să mântuieşti lumea!“ (Slavă la Stihoavna Litiei, glas 2).

Natanael este primul care simte că Hristos a venit ca toate să le umple de bucurie? Nicidecum. Căci, aduceţi-vă aminte, toate care umplu sărbătoarea Crăciunului şi-apoi a Teofaniei de la Botezul Domnului saltă de bucurie şi se cutremură. Şi Maica, şi Iosif, şi Magii, şi păstorii, şi Simeon, şi Ana, proorociţa… Toţi în şir sunt martori ai acestei umpleri de bucurie a lumii, bucurie până astăzi conservată în dumnezeiasca liturghisire a Bisericii şi-n desăvârşita oglindire în icoană a Tainei Bucuriei. De-aceea consemnăm în ziua aceasta: „Se goleşte de întristare şi de întunericul eresului Biserica lui Hristos şi se îmbracă cu haină de veselie, şi cu dumnezeiesc şi purtător de lumină har se acoperă“ (Cântarea a VI-a a Utreniei).

Din umbra smochinului – cu fructe deshidratate – la lumina vederii lui Hristos Celui Viu, izvor de neînsetare veşnică, Natanael este icoana Bisericii. În el „nu este vicleşug“ (Ioan 1, 47) şi, odată lămurit, mărturiseşte taina dumnezeirii şi a împărăteştii alcătuiri a Nazarineanului ce-i schimbă viaţa. Concomitent, Natanael poartă cu sine – pedagogic – şi taina vameşului (smerit fără să ştie, şi neştiind, păstrând smerenia) şi taina fiului celui risipitor (aceea a întoarcerii şi înveşmântării în haina veseliei). De-aceea dă evanghelia cu Natanael conţinut acestui praznic al Icoanei. Căci cine nu se smereşte şi nu-şi întoarce firea către firea pe care Dumnezeu i-o cere, nu se-nveşmântă cu haina bucuriei, haina Ortodoxiei.

De-aceea întrebarea Duminicii acesteia, şi a vieţii întregi, în fond, este aceea: Care este conţinutul credinţei mele? Cât din ceea ce mărturisim – cuvânt şi faptă – mă ţine în Ortodoxie?

Căci Ortodoxia, dincolo de o stare de spirit – relativă, până la urmă – este o stare de cunoaştere, una de mărturie, una de împlinire. Rămâne o „taină a iconomiei“ (icos), o taină a luminii şi a Bucuriei. Şi ea nu este numai ceea ce cred eu şi crezi tu, ci ceea ce credem şi mărturisim noi, adică Biserica unde ne-am lepădat moartea şi ne-am umplut de nemurire, în care am dezbrăcat pe omul cel vechi şi l-am înveşmântat în cel nou. Aceea în care se împlinesc cuvintele Apostolului Duminicii de astăzi (Evrei 11, 14-26; 32-40), noi înfruptându-ne şi din roadele făgăduinţei. Ortodoxia fiind astfel starea în care, ca în iubire, nu doar ne uităm unii la alţii, ci împreună privim spre acelaşi ţel: mântuirea. „Astfel că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea ce îngreunează şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne împresoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii ţintă la Cel Ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce-n locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat Crucea, în dispreţul ruşinii, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12, 1-3).

În acest urcuş duhovnicesc, icoană să ne fie oglinda, retina prin care ne zăreşte Dumnezeu, iar noi ne analizăm, mereu şi mereu, poziţia de credinţă, aşezarea din dragoste şi fidelitatea din nădejde. Natanael, şi el, sprijin pe Cale…

De-acum, postul începe. Unul deloc trist, şi nici întristător. Ne vor potopi ispite? Ne vor istovi? Hrană aleasă pe drum, Sfintele lui Dumnezeu Taine – Spovedania şi Euharistia – linişte deplină, privegherea la care ne cheamă Biserica. Biserica, a cărei cântare ne îndeamnă astfel: „Să începem acum a doua săptămână a Postului cu faţa luminată, săvârşindu-l din zi în zi, fraţilor, făcându-ne căruţă de foc, ca şi Ilie Tesviteanul, cele patru virtuţi mari, să înălţăm gândul cu nepătimirea, să întrarmăm trupul nostru cu curăţia, gonind şi biruind pe vrăjmaşul“ (Luni, la Vecernie, facerea lui Teodor).

Să luăm dar aminte: „Moise, în vremea postului, a luat Legea şi pe popor l-a atras la sine; Ilie, postind, cerurile a încuiat şi cei trei tineri ai lui Avraam pe tiranul cel fărădelege prin post l-au biruit. Prin el (adică prin post, n. n.), şi pe noi, Mântuitorule, învredniceşte-ne să ajungem la Învierea Ta, strigând aşa: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi… (Stihira zilei de Duminică, glas 6).

Postul, icoană a căii, armă spre dobândirea libertăţii depline. În Hristos…

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu