Teologia Sf. Grigorie Palama : Invitaţie la trăirea comorilor cereşti

 

Dumnezeu-Treimea este Viaţă. Fiind Viaţă, toţi suntem chemaţi să ne împărtăşim din Aceasta. Orice formă de a-L înţelege altfel pe Dumnezeu decât ca Viaţă se soldează cu eşecul soteriologic al omului. Dacă este Viaţă, sigur este şi Taină. Viaţă şi Taină, două realităţi intrinseci ale (în)dumnezeirii. Poticnirea omului în faţa acestor două realităţi rezidă în modul cum îngemănează, articulează, din punct de vedere teologic şi experienţial, punctul de sudură dintre acestea. Extremele pot surveni cu multă uşurinţă: fie este numai Viaţă, deci dezvelire totală în faţa omului, adică imanentism gratuit, fie este numai Taină, închizând, în acest fel, pe Dumnezeu în cuşca de cleştar a transcendenţei.

Riscul divorţului dintre Viaţă şi Taină este catastrofal, mai ales din perspectiva gnoseologică a Teologiei. Desprins de Taină, Dumnezeu devine o realitate care este supusă disecării conceptelor şi raţionamentelor.

Cu alte cuvinte, transformarea Lui într-o simplă piruetă a minţii şi, prin urmare, o realitate înăbuşită de abstract. Despuiat de Viaţă, Dumnezeu devine o realitate iluzorie, o pură convenţie a celor care şi-au propus să-l exileze în transcendenţă, transformându-L într-un Act pur. Amfilohie Radovic esenţializează riscurile acestui divorţ dintre Viaţă şi Taină: „Un Dumnezeu abstract nu diferă mult de un Dumnezeu „mort”. Dimpotrivă, este „înaintemergătorul” Acestuia” (Amfilohie Radovici).

Este foarte important să subliniem faptul că întreaga esenţă a teologiei se rezumă la modul cum interferează Viaţa şi Taina, la modul cum reuşeşte gnoseologia să încopcieze cele două dimensiuni ale aceleiaşi realităţi, care este Dumnezeirea. Prin urmare, experienţa teologică se concentrează asupra troposului de existenţă al celor două dimensiuni.

Răspunsul şi soluţia teologică definitivă le găsim în gândirea duhovnicească a Sfântului Grigorie Palama, acest mare dascăl al experienţei. Prin teologia energiilor necreate şi fiinţiale, „axioma fundamentală a sistemului palamit” (André de Halleux), Sfântul Grigorie Palama anulează falsa dihotomie, pretinsul conflict, iluzoria tensiune ireconciliabilă între Viaţă şi Taină. În fond şi la urma urmei între participat şi neparticipat, între creat şi necreat.

Teologia energiilor necreate este o teologie prin excelenţă antinomică, ca de altfel întreaga gândire patristică. Renunţarea la dimensiunea antinomică a teologiei este echivalentă cu deschiderea „cutiei Pandorei”, în cazul nostru, a ereziilor. Astfel, antinomic teologhisind, Dumnezeu este în acelaşi timp Viaţă şi Taină, fără să se contrazică în vreun fel. Este comprehensibil, împărtăşibil, văzut, trăit prin energiile care pornesc din fiinţă, dar fără să fie însăşi Fiinţa Lui, precum şi incomprehensibil, neîmpărtăşibil, nevăzut, de neexperiat în fiinţa Sa, care este „neapropiată”, intangibilă.

Ca să ştii că este Taină trebuie mai întâi să simţi că este Viaţă. Pătrunzând în Viaţă, realizezi că te învăluieşte Taina. Orice tendinţă de a suprima, de a raţionaliza Taina denotă că nu ai fost în Viaţă. Experienţa şi trăirea celor dumnezeieşti te învaţă puterea de negrăit a Tainei. De aceea, gândul teologic al Sfântului Grigorie Palama este o perpetuă invitaţie la viaţă, la experienţă, pentru că ea este singurul chezaş nezdruncinat al adevărurilor vieţii în Dumnezeu: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienţă comorile cele cereşti, să nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine atât la cele sensibile, cât şi la cele inteligibile. Însă precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeţi la ea, nu înseamnă că ai şi fost acolo, tot aşa e şi cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti:nu cugetându-L, ci teologhisindu-L pe Dumnezeu, îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l posezi în chip sensibil (palpabil), nu-l ai în mâini şi nu-l vezi, chiar dacă ai avea în cugetare de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea şi nu l-ai poseda; la fel e şi cu comorile dumnezeieşti: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le pătimeşti/experiezi cele dumnezeieşti şi nu le vezi cu ochii inteligibili şi mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai şi nu posezi cu adevărat nimic din cele dumnezeieşti” (Sfântul Grigorie Palama,Triada I, 3:34, Despre lumina dumnezeiască).

Teologia energiilor necreate – teologia dăruirii lui Dumnezeu oamenilor

Prin distincţia fiinţă-energii fiinţiale şi necreate, Taina şi Viaţa se află într-un raport perihoretic, de interferenţă. Ascunzimea şi condescendenţa negrăită a lui Dumnezeu devin realităţi perfect conciliabile. De partea Tainei stau tăcerea, uimirea şi negrăitul, iar de partea Vieţii stă experienţa.

Dumnezeu nu mai este un subiect al disecării raţionale, ci devine Viaţă şi Taină, fără să existe vreun antagonism între cele două. Viaţa revelează Taina, care le preschimbă în cele ale Ei, adică în cele dumnezeieşti.

Teologia energiilor necreate este manifestul pentru Viaţă, cunoaştere, comuniune reală şi deplină a lui Dumnezeu, şi nu filosofare despre cele dumnezeieşti, cunoaştere care este rod al ascezei, al dezgolirii minţii de tot ceea ce este murdar şi constituie un obstacol în vederea lui Dumnezeu. De altfel, din punct de vedere duhovnicesc, în sintagma „viaţă murdară de păcate” este o contradicţie în termeni, fiindcă viaţa nu poate fi decât curată, exersată în tainele ascezei şi ale rugăciunii. „O viaţă plină de păcate” este, de fapt, omorârea vieţii, devenind „o viaţă plină de moarte”, pentru că păcatul înseamnă moarte, în timp ce virtutea, viaţă, lumină. Prin urmare, viaţa presupune asceza şi despătimirea, care este combustibilul vieţii în Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama este extrem de explicit în acest sens: „A zice ceva despre Dumnezeu şi a fi împreună cu Dumnezeu nu e acelaşi lucru. În primul caz e necesar cuvântul grăit, poate şi arta cuvântului, dacă nu vrea cineva numai să aibă, ci să şi folosească şi să împărtăşească cunoaşterea; ba chiar silogismele de tot felul, diferite mijloace de demonstraţie şi exemplele luate din lume, din vederea şi auzirea cărora se cunosc aproximativ toate sau cea mai mare parte din lucrurile ce se petrec în lumea aceasta şi a căror cunoştinţă o câştigă şi înţelepţii veacului acestuia, chiar dacă nu sunt curaţi cu viaţa şi cu sufletul. A dobândi pe Dumnezeu şi a petrece în curăţie cu El şi a ne amesteca cu lumina cea preacurată, pe cât este cu putinţă firii omeneşti, e cu neputinţă dacă pe lângă purificarea prin virtute nu ieşim din noi sau mai degrabă nu ne ridicăm deasupra noastră; şi asta în aşa fel încât, părăsind tot ce e sensibil, împreună cu simţirea şi înălţându-ne deasupra cugetărilor, a gândurilor şi a cunoaşterii ce vine din acestea, ne adâncim întregi în lucrarea imaterială şi inteligibilă a rugăciunii” (Sfântul Grigorie Palama, Triada I, 3:42, Despre lumina dumnezeiască).

Teologia energiilor necreate este teologia dăruirii lui Dumnezeu oamenilor. În ea se reflectă cel mai bine caracterul personal al unui Dumnezeu Care nu rămâne închis în fiinţa Sa, ci iese din Sine înspre făptură, îndumnezeind-o prin focul iubirii Lui dăruitoare, prin rugul nestins al energiilor necreate şi fiinţiale.

Îndumnezeirea – proces al înfierii, îmbrăcării în har şi depăşire a tuturor nedesăvârşirilor firii umane

Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea, ca vocaţie definitivă şi unică a omului, nu este o simplă metaforă teologică. Realismul şi consistenţa ei rezidă în dăruirea şi prezenţa triipostatică a lui Dumnezeu în/prin energiile necreate şi fiinţiale.

Numai dimensiunea ascetică a îndumnezeirii poate anestezia şi spulbera, cu adevărat, răul şi păcatul din viaţa omului. Asceza ca despătimire de tot ceea ce ne deturnează de la împlinirea completă şi înfrumuseţarea desăvârşită a sufletului prin exerciţiul haric al virtuţilor este premisa, prin excelenţă, a îndumnezeirii. Fără lupta cu patimile, cu tot ceea ce stinge lumina discernământului şi a raţiunii, antropologia rămâne un simplu şi artificial discurs despre om. De aceea, antropologia Sfântului Grigorie Palama esteascetică şi, finalmente, theosică. Fără aceste două dimensiuni totul pare o pură speculaţie de ordin teologic.

Asceza şi îndumnezeirea sunt încopciate de experienţa sincatabatică a lui Dumnezeu, Care se dăruieşte, în chip personal, omului, creat cu intenţia precisă şi concretă de a deveni un vas vrednic de primirea luminii dumnezeieşti. Ne scapă de multe ori din vedere faptul că pentru Sfântul Grigorie Palama omul trebuie să vieţuiască în lumina îndumnezeirii pentru a converti tot ceea ce este în jurul lui într-un Tabor duhovnicesc, în care Hristos se dezvăluie în slavă, iar ucenicii experiază, se desfată – prin extensie şi noi – de contemplarea preafrumoasă a luminii suprafireşti.

În acest fel, antropologia Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie pentru omul pnevmatizat, diafan, transparent, permeabil la chemările tainice ale harului şi luminii necreate a lui Dumnezeu, Care este lumină şi ni Se arată în lumină; este un manifest duhovnicesc pentru sudarea dimensiunii praxice, ascetice a creatului cutheoria luminii necreate a unui Dumnezeu, Care se lasă trăit, gustat, simţit în taina rugăciunii, în bucuria desfătătoare a Euharistiei şi în experienţa eshatologică a sălăşluirii Acestuia în inima de lut a omului.

Îndumnezeirea nu este o simplă acţionare a vreunei dimensiuni potenţiale existente în noi. Îndumnezeirea este un dar suprafiresc al lui Dumnezeu. Este o lucrare/energie a Persoanelor Treimice, dăruită omului. Este total greşit să credem că este un fel de habitus al firii noastre. În acest caz, îndumnezeirea apare ca un produs al umanului, care ţine de creatural, apare ca o „ameliorare etică” a acestuia, transformând-o într-un proces psihologic de mare elevaţie spirituală. Mai mult, este aproape incoerent să vorbeşti de îndumnezeire, debranşând-o de la sursa, izvorul acesteia, care este Dumnezeu, şi conferindu-i o dimensiune creaturală.

Îndumnezeirea, ca proces al înfierii, al îmbrăcării în har şi depăşire a tuturor nedesăvârşirilor firii umane, este epectatică în conţinutul ei. Sfârşitul ei este nemărginirea, dorul nestins de a urca perpetuu în slavă. Este mergere din slavă în slavă înspre Dumnezeul slavei celei negrăite. Niciodată cel îndumnezeit nu va putea spune: am prea multă lumină ca să mai pot primi ceva. Conştiinţa autosuficienţei este un indiciu că nu suntem pe calea îndumnezeirii şi încă suntem lipiţi de cele efemere.

Considerăm că nu poate fi epilog mai bun pentru taina îndumnezeirii, în gândirea teologică a Sfântului Grigorie Palama, decât textul în care ne este descrisă starea isihastului ajuns la contemplaţia preafrumoasă a lui Dumnezeu, prin energiile fiinţiale şi necreate ale Sale: „Iată motivul pentru care cel ce doreşte unirea cu Dumnezeu părăseşte viaţa păcătoasă şi o alege pe cea monahală şi singuratică, voind mai bine să petreacă în tainele nepătrunse ale isihiei, nelucrând cele ale lumii şi netulburându-se de griji, liber de orice legătură. În acelaşi fel de viaţă desfăcându­şi sufletul, pe cât posibil, de orice legături necurate, îşi dedică mintea rugăciunii neîntrerupte către Dumnezeu, prin care devenind întreg al Său, află un urcuş nou şi negrăit spre ceruri: întunericul nepătruns al tăcerii tainice ascunse. Cufundându­şi mintea cu o desfătare negrăită, în această noapte adâncă, plină de o linişte curată, deplină şi dulce, de-o adevărată netulburare şi tăcere, se înalţă în zbor peste toate creaturile. În felul acesta ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, vede o lumină dumnezeiască, inaccesibilă simţului, pentru că a simţit dar vedere scumpă şi sfântă sufletelor şi minţilor curate; vedere fără de care n-ar putea fi mintea unită cu cele deasupra ei, numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul trupului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă” (Sfântul Grigorie Palama, Triada I, 3:46, Despre lumina dumnezeiască).

Experienţa energiilor necreate – soluţie pentru dihotomia convulsivă dintre identitate şi alteritate a omului postmodern

Fundalul ideologic şi social al erei postindustriale în care trăim este profund marcat de sciziunea, aproape viscerală, între identitate şi alteritate, două dimensiuni care, în efemeritatea cotidianului, par a se exclude din ce în ce mai mult. Taina relaţiei cu celălalt este amplu dejucată de excesele prometeice ale identităţii.

Orice tendinţă de manifestare exclusiv identitară – fundamentalismul (religios, etnic, cultural etc.) – apare ca o formă de violentare a alterităţii, a existenţei celuilalt ca identitate diferită de a mea. Sursa oricărui conflict (ideologic, interuman, interstatal, interior) ni se înfăţişează ca o proastă developare a binomului identitate-alteritate.

Asceza de celebrare a statutului tainic şi complementar dintre identitate şi alteritate constituie crucea noetică şi existenţială a postmodernului. Soluţiile în vederea asumării acestei cruci sunt, parcă, întotdeauna căutate tocmai acolo unde ele sunt doar o iluzie, o simplă manipulare intenţională: individul ca realitate pur biologică, descărnat totalmente de dimensiunea lui duhovnicească, personală.

Răspunsul definitiv şi incontestabil pentru această dihotomie convulsivă dintre identitate şi alteritate, de care este obsedat, fragmentat şi derutat omul postmodern, ni-l poate dărui teologia energiilor necreate, ca taină dintre Necreat şi creat, dintre ceea ce este distinct şi totuşi unitar.

Teologia energiilor necreate este epifania sinergetică dintre identitate şi alteritate şi triumful asupra schismei dintre cele două. Dacă am face un recurs anamnetic teologic la conţinutul intern al adevărului unificator că existenţa dumnezeiască este taina indicibilă dintre fiinţă (identitate) şi energiile fiinţiale şi necreate (alteritatea), atunci nu am mai trăi schizofrenia lumii de astăzi, concretizată în pactul de agresiune dintre unitate şi pluralitate.

Teologia palamită este, prin excelenţă, exponenta acestei dimensiuni non-antagonice între identitate şi alteritate, pentru că Dumnezeu nu poate fi întâlnit, trăit şi simţit decât numai ca deplină afirmare şi sinergie între acestea.

Prin har şi îndumnezeire, omul poate deveni receptacol al simfoniei dintre acestea două. Sfântul, cel ce duce o viaţă deiformă, n-ar fi niciodată tentat de dorinţa de a face exces de identitate, agresându-i pe ceilalţi cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit, dar nici nu renunţă, de dragul alterităţii – („mă fac tuturor toate”, în sens diabolic de a nu face nici o delimitare între virtute şi păcat) – la configuraţia de trăitor în lumina necreată şi inefabilă a îndumnezeirii. Existenţa lui este pecetluită de discreţie, delicateţe faţă de tot ceea ce i se impune ca fiind strident, atât ceea ce vine din regiunea identităţii, cât şi din cea a alterităţii. Viaţa lui e un poem al raportului de mutualitate între identitate şi alteritate, aşa cum Dumnezeu rămâne identic în propria-I fiinţă, dar şi comunional prin energiile necreate şi fiinţiale, care afirmă alteritatea Lui absolută. Din această perspectivă, credem că teologia energiilor necreate îşi dovedeşte pe deplin actualitatea într-o lume care trăieşte, din nefericire, această ruptură între Necreat şi creat, între taină şi epifanie.

Sursa: Lumea Credinţei