– Cred că am spus câte ceva despre aceasta mai devreme. Credinţa şi teologhisirea sunt, pe de o parte, roadă tămăduirii, iar pe de altă parte, sunt calea omului spre a ajunge la tămăduire şi la vederea lui Dumnezeu, care, fiind părtăşie cu Dumnezeu, este totodată şi cunoaştere a lui Dumnezeu.
Şi aceasta este mântuirea omului. Deosebirile dogmatice oglindesc deosebirile corespunzătoare în privinţa tămăduirii. Sunt cazuri când aşa-numiţii Uniţi par a fi ortodocşi, chiar în ceea ce priveşte dogma purcederii Sfântului Duh. Ei nu adaugă Filioque la Mărturisirea de Credinţă, şi totuşi se deosebesc în ceea ce priveşte tratamentul de vindecare.
Cred că există două criterii cu ajutorul cărora ne dăm seama că o persoană care a decedat este un ortodox şi un sfânt: primul este felul şi meşteşugul de tămăduire pe care l-a folosit, iar al doilea, sfintele moaşte. Cred că Ortodoxia le împlineşte pe amândouă. Cu alte cuvinte, avem atât meşteşugul ortodox de tămăduire, cât şi moaştele sfinţilor îndumnezeiţi. Deosebirea se manifestă desigur şi în învăţătura dogmatică, deoarece, aşa cum am pomenit la început, teologia este expresia vieţii, este formularea felului de viaţă al omului.Privind astfel, dacă cercetăm Ortodoxia în comparaţie cu denominaţiunea Latină (Catolică – n.red.) şi cea Protestantă, vedem de îndată deosebirea.
Protestanţii nu au nici un fel de tratament de vindecare. Ei socotesc că atâta vreme cât cred în Dumnezeu, se pot mântui. Însă aşa cum am arătat deja, credinţa desăvârşită şi care îl mântuieşte pe om este cea întemeiată pe vederea dumnezeiască, ce presupune curăţirea inimii. Iar aceasta se dobândeşte primind credinţa începătoare, care se arată prin lucrările pocăinţei; iar lucrările pocăinţei sunt toate câte ajută la vindecarea omului.
Deci protestanţii nu ajung la un tratament vindecător. Metoda de vindecare a latinilor nu este la fel de completă precum cea ortodoxă. Faptul că au ajuns să vorbească despre Filioque este rezultatul slăbiciunii lor în stabilirea legăturii între persoană şi societate. Astfel, ei nu disting însuşirile personale, care sunt nenaşterea Tatălui, naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh. Tatăl este cauza zămislirii Fiului şi a purcederii Duhului Sfânt. Această slăbiciune şi nereuşită în privinţa exprimării dogmei treimice arată inexistenţa experierii şi descoperii dumnezeieşti. Căci acolo unde este vedere a lui Dumnezeu, există şi formulare dogmatică limpede.
De pildă, ucenicii lui Hristos pe Muntele Taborului au văzut slava lui Hristos. În acelaşi timp, au auzit în chip neauzit şi glasul Tatălui – „Acesta este Fiul Meu cel iubit” – şi au văzut venirea Duhului Sfânt în nor.
Cum spune Sfântul Grigorie Palama, norul este prezenţa Duhului Sfânt. Aşadar, ucenicii lui Hristos au dobândit cunoaşterea Dumnezeului Treimic prin vedere şi descoperire dumnezeiască. Lor li s-a descoperit că Dumnezeu este o singură Fiinţă şi trei Ipostasuri. Este ceea ce învaţă şi Sfântul Simeon Noul Teolog care, în imnele sale, susţine de mai multe ori că, în timpul vederii luminii celei necreate, omul îndumnezeit primeşte Descoperirea Dumnezeului Treimic. Sfinţii în contemplaţie nu confundă însuşirile ipostatice.
Faptul că tradiţia latină a ajuns să confunde însuşirile ipostatice şi învaţă că Sfântul Duh purcede fiinţial şi de la Fiul arată neexistenţa unei teologii trăite nemijlocit. De asemenea, faptul că a ajuns până acolo încât să vorbească despre un har din zidire, înseamnă că nu a avut parte de experierea harului lui Dumnezeu. Căci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îşi dă foarte bine seama că harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la această trăire, este vădit că nu pot avea o metodă de vindecare adecvată. Şi, într-adevăr, în tradiţia latină meşteşugul acesta al vindecării – pe care îl aflăm în Ortodoxie – nu există. Nu se vorbeşte despre minte (nous)*; raţiunea nu este deosebită de minte; întunecarea minţii nu este socotită o boală şi nici luminarea ei nu înseamnă revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte răspândite, sunt sentimentale, epuizându-se întrun moralism sterp; în Biserica Ortodoxă există însă o puternică tradiţie privitoare la aceste probleme, ceea ce arată adevărata sa metodă de vindecare.
* Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos).
O credinţă îşi dovedeşte autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă tămăduieşte, este o credinţă adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică şi ştiinţei medicale. Doctorul adevărat este acela care ştie cum să tămăduiască şi aduce vindecarea; şarlatanul nu poate aduce vindecare. La fel este şi cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei ortodoxe atât de cea latină, cât şi de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii.
Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; şi nici teologia nu este filozofie.
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!