Duminica Tuturor Sfinţilor

Pr. Constantin Necula

„Adunarea Sfinţilor Tăi, unită fiind Ţie prin dragoste, cu bucurie dănţuieşte hora cea nesfârşită...“

Îndată după prăznuirea Rusaliilor, Biserica –  Rodul Rusaliilor – îşi prăznuieşte osatura duhov­nicească, talpa de eroism care o ţine înaintea lui Dumnezeu. Căci se face astăzi prăznuire de „toţi Sfinţii“, Duminica aceasta fiind, dacă vreţi, ziua de nume a fiecăruia din noi şi, totodată, prăznuirea sina­xa­rului întreg.

Ei sunt rodul „dragostei care sminteşte“, cum ar spune Părintele Savatie Baştovoi («Dragostea care sminteşte», Ed. Marineasa, Timişoara, 2003), acea dragoste care se împlineşte în porunca dată de Hristos, normă duhovnicească, învăţătură deplină: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“.

După cum cântarea Praznicului spune: „Tu pe noi, cei ce eram vrăjmaşi, ne-ai iubit foarte; Tu, prin smerire neobişnuită, Te-ai pogorât pe pământ, Îndurate Mântuitorule, neruşinându-Te de ocara netrebniciei noastre; şi, rămânând în înălţimea slavei Tale celei preacurate, ne-ai aşezat în slavă, pe noi, cei ce mai înainte eram nebăgaţi în seamă“ (Cântarea a 4-a, 2). Aşa se vădeşte dintru început că funda­mentul cinstirii Sfinţilor nu-i altul decât cinstirea cu dumnezeiască întrupare a trupului nostru omenesc, muritor şi păcătos, reaşezat în slavă prin ....... şi ico­nomia lucrării dumnezeieşti. Acea lucrare care „din ţărâna morţii, iarăşi fiind zidiţi, firea cea omenească, cea căzută“, prin Învierea Sa, Hristos iarăşi o face „neîmbătrânitoare“, „icoană împă­rătească, strălucind de lumina nestri­căciunii“ (Cântarea 5, II şi III).

Această strălucire de lumină necreată, transferată pe seama lucrării Fiului, în Duhul, umple vistieria Bisericii cu aurul credinţei şi cu acela al nădejdii în deplinătate, al nădejdii bucu­roase.

Izvorul văzut al curgerii Duhului Sfânt se fac a fi Apostolii şi de la ei, ceea ce teologia va numi succesiune apostolică, ceilalţi toţi, cei prăznuiţi astăzi: „cuvântători duhovniceşti, organe ale Duhului, făcându-se prin credinţă ucenicii Mântuitorului, s-au risipit până la marginile pământului, semănând, cu dreaptă credinţă, cinstita propovăduire; din care au răsărit, prin dumnezeiască lucrare şi prin har, oştile mucenicilor, care au purtat chipul Cinstitelor Patimi, prin multele feluri de zdrobiri, de loviri şi de arderi cu foc, (...)“ (Stihira I, a Tuturor Sfinţilor). Că jertfirea lor a avut nu numai o roadă văzută – umplerea Bisericii de martiri, lărgirea iconografiei sau a sinaxarului – este de la sine înţeles. De aceea zice cântarea Vecerniei: „Dumnezeiască ceată a mucenicilor, temelia Bisericii, împlinirea Evangheliei, voi, cu fapta, aţi plinit cuvintele Mântuitorului. Că prin voi s-au închis porţile iadului deschise asupra Bisericii; vărsarea sângelui vostru a înecat jertfele idoleşti; junghierea voastră a rodit turma credincioşilor; pe îngeri i-aţi uimit şi staţi, purtând cununi, înaintea lui Dumnezeu...“ (Slava Stihirilor, gls. 6). De aceea, în sine, prăznuirea se vădeşte a cuprinde lumea – creată şi necreată – în toate straturile existenţei sale. Şi râvna duhovnicească a sfinţilor a constituit şi constituie osatura de har pe care Hristos Îşi zideşte Împărăţia. Unitatea lor dăruind unitate Bisericii, credinţei: „Că cei pămân­teşti s-au adunat laolaltă cu cei cereşti şi, prin patimă, au câştigat, cu darul lui Hristos, nepătimirea“ (Stihirile Sfinţilor, IV).

Iată dar cum, în sfinţenia lor, se face cunoscută iarăşi lumii dumnezeirea, sfinţii făcându-se, dacă vreţi, icoane transparente dincolo de care se vădeşte Hristos Însuşi. De aici, greutatea celor care au scos sfinţii din calendar să priceapă de ce se bazează Biserica pe ajutorul lor, pe comuniunea cu ei. Şi nu-i aici vorba că n-ar exista argumente scripturistice – doar un nesimţit ar putea nega lucrarea sfinţitoare a oamenilor duhovniceşti pe tot parcursul istoriei lui Israel sau pe parcursul istoriei neamului creştinesc – sau altele de ordin istoric, metafizic sau, de ce nu, de bun-simţ. Dar, în hârjoana lor cu Dumnezeu, joacă, uneori, periculoasă, căreia-i spun credinţă, Sfinţii îi încurcă, mai ales aceştia care, prin mucenicie, prin asceză, prin adâncă ştiinţă a lucrului sfânt, au conservat şi conservă restaurarea lumii. Căci le e greu să înţeleagă cum fecioria-i mai presus decât destră­bălarea pe care o propagă pe toate canalele, cum abstinenţa-i mai de preţ decât consumismul, cum rămânerea în ascultare pe lângă un duhovnic este socotită însân­gerată mucenicie, când, pentru ei, libertatea de opinie (chiar tembelă) e mai presus decât orice. Uitaţi-vă cu atenţie la zâmbetul larg cu care sectarii vă bat la porţi. Pentru că nu mai au liniştea ce vine din comuniunea cu Sfinţii, pentru că nu mai au modelul traiului în Hristos, schiţează zâmbetul bucuriei şi, uneori, reuşesc să ademenească suficient de mulţi în capcana aceasta a „ruperii“. Când vine ispita ieşirii din Biserică pe câte unul din voi, cereţi ajutorul Domnului ca, în lucrarea Duhului Sfânt, acela să reînceapă să vadă Sfinţii. Să-i roage – în ajutor chemându-i ca pe nişte fraţi care au pătimit – asemeni lui, iar biruinţa lor s-a transformat în începutul biruinţei fiecăruia din cei care sunt, la fel, ispitiţi.

Vii, asemeni Dumnezeului Celui Viu, Sfinţii şed mereu la îndemână. De aceea cân­tăm, laolaltă cu Sedealna praznicului: „Săvâr­şind sfânta pomenire a strămoşilor părinţi patriarhi, a Apostolilor, a mucenicilor, a ierar­hilor, a proorocilor şi a cuvioşilor Tăi, a pust­nicilor şi a drepţilor şi a tot numele ce este scris în Cartea Vieţii, Hristoase Dumne­zeule, pe toţi îi îndemnăm la rugăciune, rugându-ne Ţie: Împacă, pentru dânşii, lumea Ta, ca un iubitor de oameni, ca toţi să grăim Ţie: Dumnezeule, Cel ce Te preaslă­veşti în Sfatul Sfinţilor Tăi, Tu eşti, cu adevărat, Cel ce ai preaslăvit după vrednicie pomenirea lor“.

De aici, bucuria acestui praznic. Dim­preună cu Dumnezeu, facem pomenire de cei care s-au proslăvit, împlinind calea către asemănarea cu El.

A trecut ecoul praznicului ce a cuprins în sine Învierea, Înălţarea şi Rusaliile. Biserica, în schimb, niciodată nu se poate socoti a avea un timp „după sărbători“ (cum mai vorbim noi, oamenii, zicând bunăoară: „după sărbători, fac cutare sau cutare lucru...“). Ea mereu este în sărbătoare, Biserica fiind ea însăşi o sărbătoare, adică un prilej de întâlnire cu Dumnezeu în deplină comuni­une cu El şi cu cei pe care ni i-a dăruit, Biserică sfinţită, arvună a vieţii ce-o să fie.

Nu poţi decât să-ţi spui: „Bucură-te, suflete al meu, căci nu în hambare îţi stă avuţia, ci în Sfânta Biserică, boabe de grâu fiindu-ţi prietenii tăi, Sfinţii...“.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu