Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul
de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de
prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea
lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.
Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume
şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a
construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.
După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi
în iad pentru faptele lor cele rele.
Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l
acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul
flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel
drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi
îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi
îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă
oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din
cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele.
În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se
mărea mereu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!