”După credința voastră fie vouă”

– Predicã la Duminica a 7-a dupã Rusalii – (Matei 9, 27-35)

Astăzi, Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat mut, după ce mai înainte vindecase pe femeia cu scurgere de sânge şi înviase pe fiica lui Iair. Astfel, intrând Domnul Iisus în Capernaum, doi orbi se iau după El, strigând după milostivirea Sa. Imediat ce au ajuns în casă, orbii se apropie de El cu dorinţa fierbinte de a fi vindecaţi. Pe lângă această dorinţă, ei dovedesc şi o credinţă mare, pentru că Domnul îi întreabă: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” – şi cuvintele Evangheliei ne spun că, după credinţa lor, s-au vindecat chiar în acel moment.

Evangheliile ne arată că Domnul Hristos vindeca pe toţi cei care se apropiau de El cu credinţă. Întocmai ca în acele vremuri şi noi, cei de astăzi, putem să Îl întâlnim dacă ne apropiem cu dorinţa fierbinte, dar mai ales cu o credinţă mare. Adesea nu-L găsim, pentru că nu ştim cum să Îl căutăm şi avem impresia că noi suntem cei care ne zbatem şi ne trudim să-L aflăm, dar El este mereu la uşa inimii noastre aşteptând, potrivit cuvintelor Sale: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc 3, 20).

Dar de ce să Îl căutăm noi? – am putea spune. Orbii aceia aveau motive, pentru că nu vedeau lucrurile clar şi nu se puteau descurca în felul acesta. Ei nu puteau distinge un lucru de altul şi le era imposibil să se descurce fără de ajutor. Dar, dragă cititorule, trebuie să ne cercetăm pe noi înşine să vedem cum suntem cu ochii cei duhovniceşti. Bâjbâim, ne împiedicăm, cădem, ne ridicăm şi iarăşi o luăm de la capăt fără nădejde. Însă, dacă am striga şi noi spre El cu credinţă: „Doamne, miluieşte-mă!”, întocmai ca orbii, am primi vindecare şi putere de-a discerne care este calea cea îngustă şi calea cea lată (cf. Mt 7, 13-14). Aşa, rugându-ne, am scăpa de orbirea noastră şi am primi luminare pe calea ce duce către Împărăţia Cerurilor.

„Credeţi că pot?” Aceasta este întrebarea pe care Hristos le-o adresează orbilor, care insistent Îl căutau şi se ţineau după El.

O întrebare ciudată, ce poate părea chiar ridicolă. Însă ea este o încercare a credinţei. Şi atunci când credinţa le-a fost pusă la încercare, au dovedit că ei credeau cu adevărat în puterea Domnului Iisus, rostind: „Da, Doamne!” şi aşteptând marea minune din viaţa lor de la Cel care are puterea de a reda vederea.

Pentru noi, cei de astăzi, întrebarea poate suna destul de neclar, parcă nu ni se potriveşte. Aceasta, pentru că ne-am obişnuit să facem totul prin munca şi strădania proprie, astfel încât pe Dumnezeu Îl lăsăm undeva afară din ecuaţia vieţii noastre. Nu Îl mai rugăm să ne ajute, nu Îi mai suntem recunoscători şi nu Îi mai acordăm meritul pentru toate reuşitele noastre, astfel că atunci când ne gândim la El, parcă am uitat pur şi simplu cine este El, Creatorul şi Proniatorul Universului, având nemărginită putere.

Astăzi, din Sfânta Evanghelie, înţelegem tocmai aceasta: faptul că noi avem acces la puterea Sa, prin credinţa noastră. De fapt, măsura credinţei este cea care aranjează şi dă o direcţie vieţii noastre. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „după măsura credinţei omului este şi cercetarea lui de către puterea lui Dumnezeu”, iar Ilarie de Poitiers ne învaţă că „Domnul le-a arătat, prin aceasta, că credinţa nu trebuie privită ca un rezultat al vindecării, ci vindecarea trebuie privită ca pe un rezultat al credinţei. Orbii au văzut pentru că au crezut; ei nu au crezut pentru că au văzut. Din aceasta înţelegem că ceea ce dorim să primim trebuie să cerem cu o credinţă mare şi că aceasta nu trebuie practicată din pricina celor obţinute.”

De noi depinde totul, fiindcă Hristos, pe tot cel ce Îl caută, nu-L va lăsa neajutorat. Orbii aceştia au primit vederea pentru că s-au luat după Domnul Iisus şi nu se mai despărţeau de El. Oricine se ia după El primeşte şi vedere, şi pace, şi putere. Iar, în contextul vremurilor pe care noi le trăim, în calitate de creştini dreptslăvitori, trebuie să fim foarte atenţi după ce şi după cine ne luăm. Să nu ne luăm nici după poveşti, nici după mass-media şi nici după alte amăgiri sau amăgitori!

„Au adus la El un om mut” – deoarece se pare că acela singur nu putea ajunge în faţa lui Hristos. „Nu putea să ceară singur, pentru că nu putea vorbi şi nici nu putea să ceară celorlalţi pentru că demonul îi legase limba şi, împreună cu limba, îi încătuşase şi sufletul. De aceea, Iisus nici nu a cerut credinţă de la el, ci i-a vindecat de-ndată boala, căci se spune că: fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”, ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar ce bine că a fost cine să îl aducă! Ce bucurie i-au pricinuit – şi lui şi celor care l-au adus – această decizie de a-l pune faţă în faţă cu Mântuitorul Său! Şi tot aşa, dragă cititorule, trebuie aduşi în faţa lui Hristos şi cei din jurul tău. Ei fie că nu ştiu, nu pot sau nu simt aceasta. Iar noi, prin rugăciune, putem şi suntem datori să facem aceasta.

În Biserica şi în poporul nostru, Părintele Iosif Trifa a avut o credinţă mare. L-a căutat cu stăruinţă pe Hristos până la jertfa deplină, încredinţat fiind că, prin strădania sa, aceea de-a porni o Lucrare de renaştere şi apoi de-a hrăni cu pâinea cea mântuitoare o mulţime de suflete, va reuşi să ne pună faţă în faţă cu scumpul Mântuitor de unde să primim vindecare de orbirea cea sufletească şi să ne dezlegăm glasul pentru a putea rosti rugăciuni.

„…vindecând toată boala şi toată neputinţa”. Aceste minuni, aceste vindecări sunt rezultatul lucrării Sale nu fiindcă avea această putere, ci mai ales pentru că Domnul avea iubire faţă de oameni, şi la fel are şi astăzi. Sfântul Nicolae Velimirovici ne arată, atât de frumos, faptul că Hristos „a făcut toate acestea ca să aprindă o scânteie în inimile noastre, ca să întâmpine credinţa noastră cu dragostea Sa spre a se naşte minunea mântuirii noastre: vindecarea orbirii noastre, a muţeniei noastre, a nebuniei noastre, a bolii şi neputinţei noastre”.

Consider că, astăzi, la aceasta suntem chemaţi toţi cei vindecaţi de orbire şi de muţenie duhovnicească: să ne silim şi să căutăm ca toată tristeţea, toată lipsa, toată suferinţa, toată boala să fie, într-o anumită măsură, acoperite şi alinate de prezenţa noastră acolo unde ne-a pus Dumnezeu pentru o vreme (într-o familie, într-un serviciu, într-o comunitate).

„După credinţa voastră fie-vă viaţa voastră!” Aşa am putea concluziona cuvintele Mântuitorului. De aceea Te rugăm, Doamne, dă la o parte solzii de pe ochii noştri, crescuţi din cauza păcatelor şi nevegherii, iar glasul nostru vindecă-l de muţenie pentru a putea striga spre Tine, cu o credinţă puternică: Miluieşte-ne pe noi, Tatăl Nostru cel din Ceruri!… Amin.

Pr. Florin MIHOLCA