Într-un sat de munte era un gospodar bogat, care a hotărât să dea o sumă frumosă de bani pentru săraci, dar nu se pricepea cum s-o împartă.
După ce s-a gândit el mai bine, s-a hotărât să se ducă la preot, căci el ştie mai bine cum să împartă banii, dar preotul îi zise:
– Fapta dumnitale este plăcută lui Dumnezeu, dar fiind bani mulţi, nici eu nu ştiu cum să-i împart şi cum să-i potrivesc, în aşa fel ca să nu dau unora prea mulţi iar altora prea puţini.
Hotărăşte dumneata cui să-i împart şi-ţi voi respecta şi dorinţa de a nu se afla cine este binefăcătorul lor.
Gospodarul, însă, zise preotului astfel:
– Dacă nu ştii nici Sfinţia Ta, părinte, cui să-i dai, atunci de bună seamă că ştie Dumnezeu.
Dă-i banii celui care va veni mai întâi la Sfinţia Ta acasă cu vreo treabă.
– Bine, zise preotul, voi face aşa cum ai hotărât dumneata; deci Dumnezeu va hotărî cine va primi banii, prin persoana care va veni prima la mine acasă cu vreo problemă.
În parohia aceea trăia o familie de oameni cinstiţi, muncitori, buni creştini, dar săracă. Erau în casă o puzderie de copii, iar bărbatul era şi bolnav de multă vreme şi nu avea putere să muncească.
Într-o seară, după cină, după obiceiul casei, tatăl citi câteva versete din Noul Testament cu psalmi unde se scria următoarele: „N-am văzut om drept părăsit de Dumnezeu şi copiii lui să ducă lipsă de hrană.”
– Ei! Iaca, eu sunt omul părăsit de Dumnezeu, căci n-am făcut nimănui nici-un rău, am făcut bine după puterile mele, cât am fost sănătos, soţia munceşte din zi până-n noapte şi totuşi nu avem cu ce ne hrăni. Am să mă duc la părintele ca să-l întreb de ce scrie în Cartea Sfântă o astfel de minciună?
Şi omul se duse necăjit la preot să-l întrebe despre ce citise el în Cartea Sfântă. Cum îl văzu, preotul îşi zise: „Acesta este un om tare nevoiaş, care vine primul la mine. Însemnează că Dumnezeu a hotărât aşa, ca să fie scos din nevoi cu familia sa. Lui îi voi da banii”.
Înainte de a-şi spune omul păsul duhovnicului său, acesta îi întinse suma de bani, spunânau-i că un binefăcător necunoscut i-a lăsat aceşti bani pentru nevoile familiei sale.
Bietul creştin, primi cu emoţie banii din mâna preotului, iar când fu întrebat cu ce treabă a venit pe la casa preotului, răspunse încurcat şi uluit:
– Părinte, iartă-mă, am uitat, dar mă bucur că vă văd sănătos.
Când a ajuns acasă, toată familia s-a bucurat, iar seara, după o masă bună, dar modestă, au citit aceste cuvinte în Cartea Sfântă: „Fericit este omul care se încrede în Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în El; în veac nu se va ruşina”.
Cu toţii au simţit în sufletul lor că într-adevăr: Cuvântul lui Dumnezeu este ADEVĂRUL.
„… numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul tău este adevărul”, (final de rugăciune de la rânduiala înmormântării)
Pr. Bedreag
„Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român)”, antologie alcătuită de preotul Valeriu Dobrescu. Editura Babei, Bacău 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!