Pot fi eu sutaşul din Capernaum?

 În Duminica a 4-a după Rusalii se citeşte în cadrul Sfintei Liturghii pericopa evanghelică de la Matei cap.8, v.5-13, în care se istoriseşte minunea videcării slujitorului unui sutaş din Capernaum. Nu ne spune evanghelistul numele sutaşului , dar aflăm că acesta vine la Hristos şi-i cere ajutorul pentru vindecarea slugii sale. Nu o să poposesc acum pe istorisirea în detaliu a pericopei – fiecare poate să o citească singur din Noul Testament – dar o să afirm că ( într-un anumit sens) sutaşul din Capernaum pot să fiu eu, dar şi tu, cititorule.

Oricare din noi poate să fie, într-un anumit fel, sutaşul din Capernaum. E adevărat că nu suntem conducători peste o sută de soldaţi şi nu avem slujitori precum sutaşul, dar ne asemănăm sutaşului fiecare în parte – şi mă gândesc acum la momentele în care vine creştinul la Sfânta Liturghie (sau la Taina Sfântului Maslu) şi aduce pomelnicul său pentru cei bolnavi din casa sa, însoţind apoi cu rugăciunea proprie rugăciunea preotului. Oare nu la Hristos vine el, la fel cum a venit şi sutaşul din Capernaum? Nu se roagă, la fel ca sutaşul, să-i vindece pe cei din casa lui, bolnavi trupeşte sau sufleteşte? Iar dacă se roagă pentru sănătatea lui – trupească sau sufletească – nu înţelege oare preotul că trupul este casa sufletului şi simţurile sunt slujitorii „casei”(adică ai trupului)?

Deci, fiecare dintre noi se aseamănă sutaşului, atunci când se roagă pentru sănătatea trupească sau sufletească a celor din jur sau pentru sănătatea personală. Ne rugăm lui Hristos să ne vindece de orbirea, sau surzenia, sau muţenia noastră sufletească. „Slujitorul” nostru cel bolnav poate să fie foarte bine – şi nu de puţine ori chiar este – unul din simţurile cu care Dumnezeu a avut dragostea şi înţelepciunea să ne îmbrace încă de la naştere, pe fiecare în parte. Pentru vindecarea acestui ”slujitor bolnav” ne rugăm noi lui Hristos.

Părintele Arhimandrit Teofil Părăianu spune că în sutaşul din Capernaum aflăm patru mari virtuţi creştine, şi anume: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia. Nu ştiu în ce măsură eu sau tu, cititorule, ne putem „lăuda” cu aceste virtuţi creştine, la măsura pe care o avea sutaşul din Capernaum – adică la măsura la care „Auzind, Iisus s-a minunat….” (Matei 8,10) – dar nu putem zice nici că suntem total străini de unele din acestea. Orice creştin care vine la Sfânta Liturghie (sau la Sfâtul Maslu) şi se roagă pentru vindecarea celor bolnavi (rude, prieteni, cunoştinţe sau pentru el personal), nu se poate să nu fie îmbrăcat în haina credinţei şi încins cu brâul nădejdii. Credinţa ne aduce la sfânta biserică şi la sfintele slujbe, iar nădejdea ne îndeamnă la rugăciune. Măcar acestea două tot se pot regăsi, într-o oarecare măsură, în fiecare dintre cei ce vin la Hristos. De câte ori rugăciunea unui creştin este făcută pentru aproapele său, nu avem cum să nu ne gândim că sentimentul care l-a însufleţit spre o astfel de faptă este dragostea frăţească.

Ceea ce ne rămâne de învăţat tuturor, în mod special, de la sutaşul din Capernaum este, de bună seamă, smerenia. Sentimentul care-l animă pe sutaş să-i mărturisească lui Hristos că nu este vrednic să-l primească sub acoperişul său este sentimentul pe care trebuie să-l avem noi ori de câte ori ne apropiem de Sfintele Taine, spre Cuminecare. Aceasta să fie simţirea noastră înaintea Sfântului Trup şi Sfântului Sânge a Domnului nostru Iisus Hristos, că nu suntem vrednici a-L primi pe Hristos înlăuntrul „casei” noastre (în trupul nostru), dar să nădăjduim mereu că o să primească rugăciunea noastră şi o să zică măcar „numai cu cuvântul” (Matei 8, 8) să se vindece ruda noastră, sau prietenul nostru, sau „slujitorul” nostru, „de orice boală şi orice neputinţă”. Dar acesta trebuie să fie şi sentimentul care să ne anime atunci când suntem înaintea lui Hristos, la orice slujbă a Sfintei noastre Biserici. Vindecarea slugii sutaşului nu este numai prilej de bucurie pentru noi dar şi dătătoare de nădejde, fiind temei pentru rugăciunile pe care le facem către Domnul nostru Iisus Hristos, în numele aproapelui nostru, la fel ca în cazul vindecării slăbănogului din Capernaum (Matei 9,2 şi urm.). Aceasta este nădejdea noastră şi bucuria noastră că aşa cum atunci a ascultat rugămintea sutaşului şi a împlinit-o, tot aşa, şi astăzi, ascultă rugăciunile noastre şi le împlineşte.

Pr. Marius Demeter

 Cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele oamenilor

Ah, dacă am fi avut şi noi această credinţă a sutaşului! „Doamne”, a zis, „ajunge un cuvânt al Tău ca să-l facă bine pe slujitorul meu”. Deoarece cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele oamenilor. Oamenii nu pot să facă prin cuvântul lor ce făcea Hristos. Este imposibil. Mii de porunci să dea focului, focul nu se va stinge. Mii de porunci să dea mării sălbăticite, marea nu se va linişti. Mii de porunci să dea materiei neînsufleţite, materia nu poate să scoată viaţă şi să iasă din ea nu om, nu animal, nu pasăre, dar nici măcar un fluture, nici o furnică.

Cine a făcut toate acestea? Hristos. Cum? Numai şi numai cu cuvântul Său. „El a zis şi s-au făcut” (Psalm 148, 5). Şi cuvântul lui Hristos are o atât de mare putere, pentru că nu este cuvânt al omului, ci este cuvânt al lui Dumnezeu, care a creat universul…

Mitropolitul Augustin Kandiotis

sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 – august 2012