Tu faci numai ascultare, iar Hristos îţi ridică povara
Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?
– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii. Poţi spune că este şi încăpăţânarea pe care am moştenit-o. Zi ce vrei! Eu un singur lucru o să-ţi spun: Dumnezeu m-a ţinut. Dacă m-ar fi lăsat o clipă, aş fi plecat. Pe toate El le-a făcut. El, Preacurata, sfinţii, binecuvântarea stareţului Iosif, rugăciunea măicuţei mele, binecuvântarea stareţilor mei. Da, si binecuvântarea lor. Se poate să nu-ţi fi spus, dar, dacă faci ascultare, primeşti binecuvântare”.
Ascultarea, copilul meu, este o taină. Mare taină! Este, să spunem, deschiderea sufletului către voia lui Dumnezeu. De vreme ce iese afară voia ta, ţi se deschide inima. Când se deschide, pătrunde în ea harul Duhului Sfânt. Ascultarea, deschiderea sufletului, este încuviinţarea, este acel „Da!”, acel „Iertaţi!” şi „Doamne, miluieşte!” ale omului lui Dumnezeu. Nu spun eu acestea, le spune Sfântul Grigorie Teologul. Acestea, aşadar, m-au întărit, m-au ajutat, m-au mângâiat şi m-au ţinut.
