Pr. Dr. Ioan
Moldoveanu
În istoria religiilor, preoţia a jucat un rol esenţial
şi decisiv. Preoţia este aceea care dădea culoare unei religii şi care fixa
ritmul de urmat: “dacă preoţii unei religii se ridică prin evlavia, ştiinţa,
viaţa lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul
acestei credinţe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei,
în religiile superioare la acelea de prooroci şi înţelepţi, iar în creştinism
la acela de sfinţi”[1].
Preoţia Vechiului Testament era de origine divină,
reprezentând o cinste inegalabilă, pe când diferitele preoţii ale păgânismului
nu depăşeau stadiul de magie. Preoţia creştină, mai apoi, are cu totul altă
faţă. Ea devine o instituţie divină creată prin harul Domnului Iisus Hristos şi
are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care şi-l propune
preoţia lui Hristos, este menţionat şi lămurit încă cu primele scrieri
creştine, începând cu Sf. Apostol Pavel şi continuând cu acelea ale Sf. Părinţi[2]. Preoţia creştină avea să
fie, potrivit cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”.
