Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul - tâlcuit de Părintele Teofil Părăian

- Pãrinte Teofil, Postul Mare este rãstimpul în care omul este chemat sã se cerceteze pe sine mai mult decât altãdatã, sã se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastrã Ortodoxã ne întâmpinã cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Canonul Cel Mare al Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul – Imnul Pocăinţei

În prima săptămână a Postului Mare şi apoi la Denia din Joia săptămânii a cincea (care se ţine în ziua de miercuri a săptămânii a cincea a Postului Paştilor), Biserica ne adună pe toţi în jurul analogului pentru a cânta împreună Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sf. Andrei Criteanul († cca. 740 dHr.) este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului, despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume, vom aminti în cele de mai jos.

PROGRAMUL SFINTELOR SLUJBE ÎN PERIOADA POSTULUI SFINTELOR PAŞTI

DUMINICA, PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI ŞI SĂRBĂTORI

Ora   8.30 – Utrenia
Ora 10.00 – Sfânta Liturghie
Ora 18.00 – Vecernia

MIERCURI
Ora 19.00 –  Pavecerniţa mare/ Denie

VINERI
Ora   8.30 – Sfânta Liturghie a Darurilor înainte Sfinţite
Ora  19.00 – Pavecerniţa mare/ Denie

SÂMBĂTA
Ora   8.30 – Sfânta Liturghie
Ora 10.00 – Pomenirea morţilor(Parastase)
Ora 18.00 – Vecernia

PRIMA ŞI ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ DIN POST 
DE LUNI PÂNĂ VINERI (în fiecare zi)
Ora 19.00 – Pavecerniţa mare/ Denie     
                    
 *** ÎN ZILELE DE MARŢI ŞI DE JOI (ÎNCEPÂND CU SĂPTĂMÂNA A DOUA DIN POST) SE SĂVÂRŞEŞTE TAINA SFÂNTULUI MASLU ÎN UNA DIN BISERICILE DIN SIMERIA SAU DIN ÎMPREJURIMI, POTRIVIT TRADIŢIEI ÎNDĂTINATE DE VREDNICUL DE POMENIRE PĂRINTELE IOAN SĂBĂU 

«Adame, unde eşti?»

„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.)

Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu.

Tristetea strãlucitoare

Pãrintele Alexander Schmemann

Pentru multi, dacã nu pentru majoritatea crestinilor ortodocsi, Postul Pastelui constã dintr-un numãr limitat de reguli si prescriptii exterioare, predominant negative: abtinerea de la anumite mâncãruri, de la dans si alte distractii. Aceastã întelegere exprimã gradul nostru de înstrãinare fatã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înteles, si anume cã Postul înseamnã si “altceva”– ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îsi pierd în mare parte semnificatia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferã”, “un climat” în care fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi o stare a mintii, a sufletului, care timp de sapte sãptãmâni pãtrunde întreaga noastrã existentã. Scopul postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva obligatii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta sã se deschidã cãtre realitãtile duhovnicesti, sã cunoascã tainica “sete si foame” dupã comuniunea haricã cu Dumnezeu.

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Sf. Ignatie Brianceaninov

Iubiţi fraţi! Deja am ajuns chiar la uşa Sfântului Post! Ea este deja gata să se deschidă înaintea noastră! Deja ni s-a citit astăzi în Evanghelie, după rânduiala Sfintei Biserici, povaţa Domnului nostru Iisus Hristos despre intrarea cuviincioasă în nevoinţa Postului.

De veţi ierta oamenilor greşelile lor, vesteşte învăţătura Evangheliei care s-a citit astăzi, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).

Cu această vestire ne întâmpină Sfânta Biserică la uşa Postului! Aceasta e condiţia pe care ea ne-o pune înainte, chiar la pragul intrării în cămara cea duhovnicească a pocăinţei. Noi vrem să dovedim căinţa noastră pentru feluritele aplecări păcătoase, îndurând felurite lipsuri şi strâmtorări trupeşti: Evanghelia cere de la noi milă mai înainte de jertfă, pentru ca jertfa să fie bineplăcută lui Dumnezeu.

Toţi cei care doriţi să purcedeţi la nevoinţa postului şi rugăciunii, toţi cei care doriţi să adunaţi roade îmbelşugate din pocăinţa voastră ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, ascultaţi porunca lui Dumnezeu – şi lăsaţi, iertaţi aproapelui greşelile pe care le-a făcut faţă de voi! De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre. Amin.

MAICA PREOTEASĂ ANIŞOARA OPRE, soţia părintelui mărturisitor Crăciun, s-a mutat la cele veşnice

Ştim despre maica Anişoara că l-a cunoscut personal pe Părintele Arsenie Boca, după ce a absolvit Facultatea de Teologie. La îndemnul Părintelui Arsenie, părintele Crăciun Opre se căsătoreşte cu tânăra Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a Părintelui Arsenie. Chiar dacă Anişoara era dornică să îmbrace haina monahală, Părintele Arsenie îi spune hotărât tinerei că mai multe o să facă pentru Dumnezeu în lume, decât în mănăstire. La 16 februarie 1962 se căsătoresc, apoi, în noiembrie 1964, odată cu decretul de graţiere a deţinuţilor politici, Părintele Crăciun a fost hirotonit preot de către Prea Sfinţitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României. Au urmat împreună o viaţă frumoasă, demnă de urmat.

Ne simţim datori să îi pomenim necontenit pe părintele Crăciun şi maica Anişoara! (sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro)

Bunul Dumnezeu să o odihnească în pace!

Vezi şi: 

MÃRTURISITORUL CU NUME DE SÃRBÃTOARE

Prezbitera Anișoara Opre- chip luminos

„Doamne, când Te-am văzut noi?…” (Matei 25, 31-46)

Pr. Constantin Necula

Furați de scenariile apocaliptice prezentate de tot felul de structuri ale dezumanizării noastre, uităm de Evanghelie. Duminica aceasta este un soi de ieșire de sub anestezia mediocrității din jur. Întregul text mateian, adică din Evanghelia de la Matei, surpinde un fel de joc de-a v-ați ascunselea între Hristos și cei ce-L caută prin eforturi științifice ori spirituale expandate. Cei care-L caută prin nori ori prin tot felul de fenomene, unele de mare gravitate, nu citesc Scriptura. Hristos nu Se ascunde! El Se descoperă. Se descoperă în cel flămând, însetat, gol și întemnițat. În cel disprețuit, ca să menținem leitmotivul de până acum al tâlcuirilor propuse. Disprețuind acest adevăr, căutătorii în ape tulburi imaginează scenarii, propun soluții aberante, incită știriștii de pretutindeni, uzează tensiunea mântuirii în jocuri abstracte cu ifose de realități.

Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne

Sf. Ioan Gură de Aur

„Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere si cu slavă multă”  (Lc. 21, 27)

Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat

„Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi. Nu roşiţi oare ? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor, si nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Ce urmăreşte Dumnezeu

,,Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstire, şi în ceata Sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a patra zi din morţi. Orbirea răutăţii, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” în Împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri, pentru un păcătos ce se întoarce.

Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.

De ce ne pedepseşte Dumnezeu ?

Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai buna.

Morţile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.

Sfaturile Sfinților Părinți – Unde e mândrie, acolo nu e har…

Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el, iubirea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci, sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

Tu zici: „Vrăjmaşii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?” La aceasta eu îţi voi spune: „Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici n-a cunoscut cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască. Domnul e iubire şi El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiţi.”

Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult şi că ne iartă păcatele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Gânduri ispititoare la rugăciune

Cui aduc oare suferinţă îndoiala, necredinţa, hula? Celui căruia i se adresează, adică celui pe care îl acuzi că se îndoieşte, că nu crede, că huleşte, sau celui care într-adevăr se îndoieşte, nu crede, huleşte? Fireşte, acestuia din urmă. Când face aceste învinuiri, el tremură de frică, deşi n-ar trebui să se teamă (Psalmul 13, 5), îl chinuie îndoiala, necredinţa, hula.

Ob­sesia agoniei sale spirituale rămâne neschimbată, ea îl domină, crede că îşi va putea face o părere mai bună despre sine, care să-i aducă linişte sufleteas­că. Dar nu va ajunge la linişte decât prin căinţă şi după ce va părăsi vechile, falsele idei legate de această deprindere, începând să gândească altfel, în spi­ritul adevărului şi al bunelor intenţii. De aceea, nu trebuie să ne îndoim sau să ne revoltăm şi cu atât mai puţin să cădem în descurajare şi deprimare atun­ci când ne rugăm sau în altă vreme, când ne vin gânduri de îndoială, necredinţă, hulă. Pentru că aceasta este o ispită diavolească.

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Despre rugăciune

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi… Mai mult, canonul e benevol: „Tatăl nostru” fără număr, „Doamne Iisuse” fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au gresit ceva cu gândul.

Rugăciunea vamesului, Arhimandrit Paulin Lecca

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.