A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru?

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

“In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bo­gat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spu­nea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul cău­ta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pen­tru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din ini­ma mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvin­te, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţi­nea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oa­meni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli…

„Ai implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI

 “Iar el, auzind acestea, s-a intristat, fiindca era foarte bogat“…

“Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.

Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.

Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea – fericiti cei saraci cu duhul…

Îmbogăţirea în Dumnezeu

 

Duminica a XXVI-a după Rusalii

 Evanghelia de la Luca 12,16-21

¹⁶ Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. ¹⁷ Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? ¹⁸ Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; ¹⁹ şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. ²⁰ Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? ²¹ Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

 1. „Străini și călători”. Un autor englez a scris o carte intitulată Cuvinte nescrise ale Domnului (Unwritten Sayings of Our Lord, Londra, 1913). În această carte, el imaginează o serie de cuvinte pe care nu avem vreo dovadă că Mântuitorul le-ar fi rostit, dar pe care le-ar fi putut rosti, ele fiind în spiritul învăţăturii Sale. Unul din aceste cuvinte este următorul: „Lumea este un pod; podul există ca să treci pe el, nu ca să-ţi faci sălaşul pe el” (p. 71).

       În multe feluri este exprimat acest adevăr în Sfânta Scriptură. Cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu au înţeles şi au trăit acest adevăr. Despre credincioşii Vechiului Testament, Epistola către Evrei ne spune că au trăit „mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (11,13); ei n-au socotit a avea aici o patrie stătătoare, dorind „una mai bună, adică pe cea cerească” (11,16). Este ceea ce nu face bogatul din Evanghelia acestei Duminici. El este numit „nebun” tocmai pentru că ignoră acest adevăr fundamental şi atât de uşor de constatat de oricine. În nebunia lui, acest om – şi, vai, cât de mulţi sunt şi se poartă asemenea lui! – a crezut că trăieşte veşnic pe pământ; şi-a şi făcut un plan pe termen lung, „pentru mulţi ani”: să se odihnească, să mănânce, să bea şi să se veselească (Lc 12,19).

Bogatul necugetat și neatenta noastră cugetare

 Postul Nașterii Mântuitorului începe cu o pildă atât de actuală, încât aproape doare: Parabola cu bogatul cel necugetat (Luca 12, 13-21). E o pildă provocată de cererea unui „cineva din mulțime”, care cere intervenția Domnului Hristos ca fratele său să împartă moștenirea cu el. Povestea, spusă pentru vindecarea doritorului de avere, este simplă și dureroasă pentru starea dintotdeauna și de azi a celor are visează la moșteniri.

Un om bogat, o recoltă care face să plesnească hambarele din visul de mărire al îmbogățitului peste vară, părelnica pace și odihnă ce o merită, șocul vestirii și întâlnirii cu moartea. Dinaintea morții bogăția e fără niciun folos, ba mai mult, pare a fi o greutate. Oricum ai da-o, e o nebunie fără seamăn să crezi în nemurirea îmbogățirii tale.

PILDA CU BOGATUL CEL NEBUN

(Lc 12, 16-21)

Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.

Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător.

Scopul vieţii noastre este să ne îmbogăţim în Dumnezeu şi să dobândim mântuirea sufletului. Trăind în lume, trebuie să ne grijim şi de ale traiului, dar adevă­rata noastră grijă, care să se ridice peste toate celelalte, trebuie să fie mântuirea sufletului, grija de cele sufleteşti. O cumpănă dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între grijile cele sufleteşti şi cele trecătoare. O înţelegere dreaptă şi înţeleaptă trebuie să fie între cele două „surori” din viaţa noastră: între Marta cu grijile vieţii trecătoare şi Maria cu grijile vieţii celei veşnice. Cum­păna celor sufleteşti trebuie să tragă totdeauna şi să ne atragă spre grija de suflet. „Marta” trebuie si asculte totdeauna de „Maria”. Aici era greşeala şi nebunia bogatului din Evanghelie. Cumpăna vieţii lui era răsturnată cu totul. El trăia numai pentru avere. Scopul vieţii lui era… lărgirea hambarelor şi cuvintele… bea, mănâncă şi te veseleşte. To­tul pentru cele trecătoare, nimic pentru suflet. Totul pentru lume, nimic pentru cer.

Ne poate ajuta Maica Domnului?

 Da! Am curajul s-o spun cu toată siguranţa că da! Noi, cei simpli, îi lăsăm pe teologi să explice „cum a fost“, dacă e cu putinţă. Căci ceea ce nu pot dovedi cuvintele şi mintea noastră mărginită, o dovedeşte, mai simplu şi convingător, realitatea faptelor petrecute în viaţa noastră, a acelora care, trăind adevărurile mântuitoare, simţim cum HristosDomnul lucrează în viaţa noastră.

Bunica mea, o ardeleancă de pe Valea Sebeşului, legată cu întreaga ei fiinţă, ca toţi creştinii noştri, de Biserică şi tradiţiile ei sfinte, obişnuia să se roage neîncetat Maicii Domnului. Fiind mamă, o simţea mai aproape şi avea mai multă îndrăzneală la ea. Se ruga şi Mântuitorului, şi Sfinţilor, după dreapta rânduială, dar simţea totuşi că cea care ea însăşi a fost Mamă o putea ajuta cel mai mult.

Pastorala Sfântului Sinod la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului din anul 2020

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis pentru prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2020 o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din Patriarhia Română.

---

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului din anul 2020, privind însemnătatea Anului omagial al pastorației părinților și copiilor şi a Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români, în Patriarhia Română 

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 ca ,,Anul omagial al pastorației părinţilor şi copiilor” şi ,,Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, în Patriarhia Română.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate cu o importanță majoră în viața și activitatea bisericească. Pe de o parte, omagierea pastorației părinților și copiilor are ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană.

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV

 

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „ală­turi un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apro­piat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).

Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de ma­rea poruncă şi virtute a milo­stivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin ade­vărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.

Dar evanghelia de dumi­nică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mân­tuirii neamului omenesc. Sama­rineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului no­stru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin pă­catul strămoşesc.

Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce tre­cuse „alături un preot şi un le­vit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testa­ment, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi tre­buia: tămăduire şi mântuire su­fletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre.

„Aici locuiește Iisus Hristos?”

 Într-o zi, un om străin (pus la cale de un preot) intră în curtea unei femei din Anglia (care avea obiceiul rău de a se certa și înjura), cu întrebarea: „Aici locuiește Iisus Hristos?”

Femeia era cât pe-aci să-i înjure una bună și îi răspunse răstit: „Vezi-ți de drum, nebunule!”

Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea începu să o stăpânească. Ori încotro se întorcea, întrebarea „Aici locuiește Iisus Hristos?” o urmărea mereu ca un cântec de care nu mai putea scăpa.

După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-a umplut de căință sufletească și s-a lăsat de năravurile cele rele.

Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea ta cu întrebarea: „Aici locuiește Iisus Hristos?” – ce fel de răspuns ai putea să-i dai?

Pr. Iosif Trifa, în „Mai lângă Domnul meu”, Ediția a V-a, Editura <<Oastea Domnului>>, Sibiu, 1994, pg. 36