Duminica a VI-a după Paşti – a slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15)
Deşi duminica aceasta se numeşte doar a slăbănogului, de fapt ea este a slăbănogului vindecat de Hristos. Însă nu doar minunea vindecării sale este zguduitoare, ci mai zguduitoarea este mila Domnului şi dragostea Lui fără margini, căci El îl caută pe acest om. De asemenea zguduitoare este şi suferinţa slăbănogului, aşteptarea lui, sărăcia şi singurătatea. Acestea din urmă sunt toate nişte cruci mari, pe care slăbănogul le-a purtat nu un an sau doi sau zece, ci treizeci şi opt de ani, adică o viaţă de om. Ajunsese deja la bătrâneţe ducând această suferinţă şi totuşi, el mai spera şi credea, stând la scăldătoarea Vitezdei. Şi aşteptând acolo, a strigat cu strigăt mare, care s-a auzit până la cer, cu strigăt de om singur şi neajutorat: „Doamne, nu am om!”
După cum ştim, din când în când se întâmpla o minune la scăldătoare, când un înger al Domnului tulbura apa şi oricine intra după tulburarea apei se făcea sănătos, indiferent de boala de care era cuprins. Slăbănogul zăcea acolo ca un vierme - după cuvântul lui David pro-orocul şi împăratul, că „eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6) - vrând să ajungă în apă, însă altul o lua înaintea lui de fiecare dată, poate pentru că acela era ajutat sau poate pentru că era mai zdravăn, iar slăbănogul nu avea om să-l ajute.
