Prietenul nesincer este un om interesat

 

Prietenul nesincer poartă masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubitor, viclean, egoist, ipocrit, purtând masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci când spune că susține prietenia, și ascunde vicleșug înăuntrul lui când vorbește despre devotament.

Are pretentia ca prietenii să-l ajute, dar el însuși refuză să-și ofere sprijinul atunci când prietenul i-l cere, inventând o mie de pretexte.

Își arată prietenia atunci când prietenului îi merge bine, dar la necaz se dezice de el. Își aduce aminte de el atunci când îi merge bine și vrea să afle, fără a-l vizita, noutăți despre el, urându-i fericire celui deja fericit, sănătate celui sănătos, faceri de bine celui care săvârșește binele și slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat și vrea să dea dovadă că este prieten cu orice preț, numai de ochii lumii.

9 Octombrie - Sfatul Sfinților Părinți

 Lăsaţi toate grijile pe seama lui Dumnezeu, căci Acela lucrează pentru voi. Să nu deveniţi mici la suflet şi să nu vă tulburaţi! Cel Care cercetează cutele cele mai adânci ale sufletelor omeneşti cunoaşte şi poftele voastre şi are puterea să vă scape de ele, aşa cum doar El o ştie. Voi să cereţi de la Dumnezeu şi să nu vă pierdeţi curajul vostru! Să nu credeţi că, de vreme ce dorul vostru este sfânt, aveţi dreptul să vă răzvrătiţi, să nu bănuiţi că rugăciunile voastre nu sunt auzite. Dumnezeu împlineşte dorinţele voastre în modul în care voi nu ştiţi. Deci, liniştiţi-vă şi chemaţi-L pe Dumnezeu. Rugăciunile şi implorările voastre nu vă duc la desăvârşire ele însele. La desăvârşire conduce Domnul, Care vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru, când împlinim pouncile Lui. Şi una dintre primele porunci este să se plinească în viaţa noastră nu voia proprie, ci voia lui Dumnezeu. Şi să se facă tocmai aşa cum se împlineşte în Cer de către îngeri. Astfel, vom putea şi noi să spunem: „Doamne, nu aşa cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta, precum în Cer şi pe pământ”. Deci, fără Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile ne duc la înşelăciune. (Sfântul Nectarie al Pentapolei)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 281)

19 Ianuarie - Sfatul Sfinților Părinți

 A cunoaşte şi a ne împlini datoria faţă de Dumnezeu este cea dintâi virtute. Cel ce a dobândit-o îl mărturiseşte pe Dumnezeu drept Creator, Făcător şi Ziditor al întregii lumi şi simte că pentru aceasta a fost zidit şi că acesta este scopul pentru care a fost făcut fiinţă gânditoare şi liberă, de sine stătătoare şi înzestrată cu voinţă proprie. O voce lăuntrică îl îndeamnă la lauda şi la slăvirea lui Dumnezeu. Işi simte sufletul atras spre Dumnezeu şi simte cum în inimă îi creşte iubirea pentru El. Duhul îi este purtat într-o pornire firească spre Domnul şi se desfată cercetând lucrările Sale minunate. O voce tainică grăieşte urechilor sufletului său, spunându-i că pentru aceasta a fost zidit, că pentru aceasta a luat fiinţă din nefiinţă şi că menirea lui este cunoaşterea lui Dumnezeu, asemănarea cu El, lauda şi mulţumirea adusă Lui.

Sf. Nectarie – Pentru ce necazurile noastre sunt dese si succesive?

Trebuie să le purtăm pe acestea cu răbdare. Mai întâi, fiindcă dacă nu le răbdăm, nu ascultăm. Şi nu numai pentru aceasta, dar ne şi prelungim chinurile noastre. În al doilea rând, fiindcă cel ce rabdă  aici necazurile cu răbdare acela va primi răsplată în viaţa viitoare. Fiindcă prin răbdarea lui mărturiseşte cu fapta credinţa lui în viaţa viitoare care este credinţa în Cel ce ne-a făgăduit-o pe aceasta.

Cuvânt despre pricina pentru care necazurile noastre sunt dese şi unul după altul şi pentru ce trebuie să le răbdăm pe acestea cu stăpânire de sine.

1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese şi succesive.

Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese şi atât de numeroase? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre – pricină care coboară până la păcatul strămoşesc – când zice: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii fiindcă toţi au păcătuit în el.”[1]

Sfaturile Sfinților Părinți – despre prietenie

Prietenul nesincer poartă masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubitor, viclean, egoist, ipocrit, purtând masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci când spune că susține prietenia, și ascunde vicleșug înăuntrul lui când vorbește despre devotament.

Are pretentia ca prietenii să-l ajute, dar el însuși refuză să-și ofere sprijinul atunci când prietenul i-l cere, inventând o mie de pretexte.
Își arată prietenia atunci când prietenului îi merge bine, dar la necaz se dezice de el. Își aduce aminte de el atunci când îi merge bine și vrea să afle, fără a-l vizita, noutăți despre el, urându-i fericire celui deja fericit, sănătate celui sănătos, faceri de bine celui care săvârșește binele și slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat și vrea să dea dovadă că este prieten cu orice preț, numai de ochii lumii. Dar uită de acesta de îndata ce ajunge în necazuri, nemaivrând să întrebe și să afle vești despre el; și, deși locuiește în vecinătatea lui, își pierde interesul față de el.

Îl evită și îl blestemă; îl acuză că a ajuns în necaz din cauza neroziei; iar dacă acela a cazut în vreo boală, îl uită, și dacă se află la ananghie, își întoarce fața de la el; când [prietenul lui] ajunge într-o stare umilă, îl defăimează și când devine sărac, îl trece cu vederea, iar văzându-l flămând, nu-i poartă de grijă și nu face milostenie cu el nici când este gata să moară. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

Sfântul Nectarie din Eghina din “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“

Despre bucurie, ca rod al Sfântului Duh

Bucurie! Cuvânt drag, cuvânt mult-dorit, cuvânt ce ai putinţă de a mişca sufletele oamenilor, cuvânt ce arăţi veselie, ce însemni bucurie curată, desfătare şi  plăcere duhovnicească. Bucurie! Cu ce cuvinte aş putea descrie simţământul pe care mi-l deştepţi în inimă? Cu ce penel să-ţi zugrăvesc chipul şi în ce fel aş putea arăta tainica ta însuşire?

Nici o putere în mine nu poate descoperi taina ta; nici un glas nu are puterea de a vorbi despre lucrarea ta ce rămâne tainică şi ascunsă în ungherele cele mai adânci ale inimii, arătându-se doar sufletului şi făcându-l să tresară de o negrăită mângâiere.

Bucuria îmbata sufletul că o băutură divină şi se face desfătare a sa mult-dorita. Bucuria face că limba celui ce se umple de ea să fie mai dulce ca mierea; ea face să răsune în inima canturi pe care buzele sunt neputincioase a le cânta; inima vorbeşte şi buzele tac şi se slujeşte în chip tainic ceea ce este mai presus de fire.

Cuvânt despre bunătate

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.