31 ianuarie - Pilda zilei

 

Despre un învăţat se spune că s-a apucat odată să scrie o carte despre soare. Spre acest scop, a strâns o grămadă de cărţi mari şi groase şi le studia nopţile la lumina unei lămpi.

– Ce faci, dragă, îi zise un prieten aflându-l în acest studiu, te-ai apucat să studiezi soarele noaptea, la lumina unei lămpi? Lucrul acesta se poate face, dragul meu, numai ziua, privind soarele şi binefacerile lui.

Cam aşa stăm şi cu întrebarea despre ce este Biblia. Cărţi întregi de-am scrie noi despre Biblie şi cărţi întregi de ar citi cineva despre ce este Biblia, nu va putea afla acest lucru, până nu va gusta din binefacerile ei.

Vreţi să aflaţi ce este Biblia? Gustaţi din izvoarele darurilor ei! Gustaţi şi vedeţi că ea este Cartea lui Dumnezeu.

Pr.Iosif Trifa –  Biblia Cartea Vieţii

30 ianuarie - Pilda zilei

 Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul.

          Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:

          - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

“Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”

Sfânta Scriptură

29 ianuarie - Pilda zilei

 În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:

         - Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?

           - Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.

          Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:

         - Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.

         - Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!  

          Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!

Despre suferință

 Părintele Tomotaș Laurean 

”În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”

 Despre suferință s-a scris și s-au spus multe; o vedem în lume, în jurul nostru, în familia noastră.

Se pune problema cum să privim și să primim suferința? De unde vine?

Ea este o încercare de la Dumnezeu la care trebuie să răspundem pozitiv așa cum a răspuns patriarhul Avraam când a fost pus să-și jertfească unicul fiu, așa cum a răspuns Iov, așa cum au răspuns apostolii, sfinții și mucenicii care au îndurat nu numai suferința, ci chiar și-au dat viața mărturisindu-L pe Domnul Iisus Hristos. Ca model  pentru felul cum trebuie să ne ducem suferința, îl avem pe Domnul Iisus Hristos care a suferit patimi și moarte pentru mântuirea lumii.

Strigătul de mamă

 

Evanghelia despre femeia cananeancă ne readuce în memorie dragostea şi jertfa, lacrima şi suferinţa, dorul şi bucuria fiecărei mame, căci, într-un fel sau altul, se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit şi apreciat de Mântuitorul Hristos Care, privind la credinţa şi stăruinţa ei, i-a tămăduit copila bolnavă. Şi, la drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame nu vedem noi oare strigătul, rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-şi ele copiii suferinzi de boli fizice şi sufleteşti, înalţă rugăciuni, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici, implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaş, impulsiv, neadaptat şi încăpăţânat, nu socializează, nu merge la biserică, nici nu se roagă, nu ţine sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de părinţi, nu este motivat să-şi croiască un viitor, fiind delăsător. Fumează sau consumă alcool. Trăieşte necununat, iroseşte prea uşor banii, se ceartă cu fraţii lui, crede că noi, părinţii, îi dorim răul“.

Insistența trezvitoare a femeii cananeence

 Potrivit Sfântului Apostol Petru, Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate, se nevoiește pentru viața virtuoasă, este primit de El[1]. Cu toate acestea, atunci când femeia cananeancă, cea care „a ieșit” din hotarele cetăților păgâne Tir și Sidon, în scopul de a-L întâlni pe Domnul, Care se apropiase de acea regiune, a vrut să vorbească cu El, Acela nu a arătat nici măcar intenție de a-i adresa vreun cuvânt. A evitat dialogul cu acea femeie.

Potrivit cu textul evanghelic, de îndată ce femeia cananeancă s-a apropiat de cei care-l însoțeau pe Domnul, a început să strige cu putere ca s-o audă și să ia aminte la ea: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!

Credinţa care face minuni

 

Duminica a XVII-a după Rusalii  (a Cananeencei)

Evanghelia de la Matei 15,21-28

²¹ Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. ²² Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. ²³ El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. ²⁴ Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. ²⁵Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. ²⁶ El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. ²⁷ Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. ²⁸ Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

O Mamă din Canaan (Matei 15.21-28)

 

O femeie cananeancă strigă la Hristos. E fata ei în joc, de ce ar mai conta dinaintea bolii fetiței ei etichetele sociale ori obiceiurile pământului. Ea știe că Cel ce trece pe dinaintea ei este Fiul lui David. De unde știa? Asta e o taină. Ceva mai înainte în Scriptură, Evanghelistul Matei ne- o spune (15.12-20), Apostolii nu păreau să aibă harisma femeii acesteia de a-L vedea pe Hristos ca Dumnezeu ori Fiu al lui David, adică din neam împărătesc și preoțesc deopotrivă. Lor e mai pasă de gura fariseilor, scandalagii de pe tușă, gata oricând să reproșeze lui Dumnezeu că nu se ține în fișa postului Său, făcută de ei, firește. Agresivă și tandră deopotrivă, femeia este respinsă dintâi. Hristos dă un argument de fariseu: nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel! (15.24). Sunt destui și astăzi care ar răspunde așa în numele unui Iisus închipuit de ei: am venit numai în căutarea ortodocșilor, ori catolicilor, ori protestanților ori a cine știe câte unei grupări neoprotestante, am venit numai pentru creștini…

28 ianuarie - Pilda zilei

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:

          - Vedeţi cum merge acest ceas ? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.

          După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.

          - Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se “murdărească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu,iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

27 ianuarie - Pilda zilei

Într-o mânăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia, odată, un călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:

          - Sfinţia Ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim ?

          - Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.

          - Atât de puţin, părinte ?

          - Da, fiul meu!

          - Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela ?

          - Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet. 

          Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”

Fericitul Augustin 

26 ianuarie - Pilda zilei

 Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

          - Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie ? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa ...

          - Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.

Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”

Sfântul Ioan Gură de Aur

25 ianuarie - Pilda zilei

 

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, brutarului i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi ?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

          N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:

          - Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

          - Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.

          - Cum îndrăzneşti să minţi ? - sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!

24 ianuarie 1859: «Unirea de bază» ,temelia statului român, numit România

 Numai un popor unit este un popor demn, iar orice unire este măreaţă şi orice dezbinare este un rău şi o pierdere

„Nu ştim care unire este mai mare. Orice unire este mare şi măreaţă şi orice dezbinare este un rău şi o pierdere, deci astăzi, în ziua de pomenire a făptuitorilor unirii din 1859, noi mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Unirii. Mulţumim lui, respectăm memoria celor care au contribuit la Unire, cler, oameni politici şi popor. Dar, în acelaşi timp trebuie să învăţăm să lucrăm pentru unire şi demintate. Numai un popor unit este un popor demn, un popor care are o forţă spirituală. Unirea aceasta trebuia făcută mai întâi în cugetare şi simţire, cum spunea mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, şi apoi în faptele unităţii naţionale. Să rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute să cultivăm nu numai darul libertăţii, ci şi darul unităţii. Când libertarea este responsabilă, ea ajunge la unitate naţională, la unitatea comunităţii şi la armonia creşterii valorilor spirituale şi progresului nostru material…

Pr. Acad. Mircea Păcurariu – Biserica şi Unirea Principatelor

 

În decursul istoriei noastre, n-a existat o unitate „politică-teritorială” a Românilor, ci doar una de limbă, de credință și de cultură, dar care a constituit un factor puternic în pregătirea unirii din 1859 și apoi a celei din 1918. Această „unitate spirituală” s-a manifestat mai cu seamă printr-un schimb neîncetat de țărani, ciobani, negustori, preoți și călugări, copiști de manuscrise, tipografi, zugravi de biserici, care circulau mereu prin trecătorile Carpaților dintr-o țară în alta, ducând cu ei același grai, aceeași credință și același suflet românesc. Țărani și ciobani transilvăneni au întemeiat sate noi, cu bisericile lor, la sud sau la răsărit de Carpați, până în Dobrogea; credincioși din Transilvania au întemeiat noi așezări monahale, mai ales în Țara Românească. La rândul lor, mai mulți domni munteni sau moldoveni au ctitorit biserici și mănăstiri în Transilvania, cum au fost catedrala și reședința mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de Mihai Viteazul, domnul unirii, biserica din Turnu Roșu-Sibiu, a lui Matei Basarab, bisericile din Făgăraș și Ocna Sibiului și mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ale lui Constantin Brâncoveanu, bisericile din Vad și Feleac, ctitorite de domnii moldoveni. Iar călugării și călugărițele din Transilvania au întemeiat noi așezări monahale dincolo de Carpați, sau au fost în mănăstirile din Predeal, Cheia, Suzana, Stănișoara sau Cocoș din Dobrogea. Unii ierarhi munteni sau moldoveni s-au ridicat întru apărarea Ortodoxiei în Transilvania în fața prozelitismului altor culte. Între ei pomenim doar pe mitropolitul Varlaam al Moldovei, cel care a convocat un sinod al ierarhilor din ambele țări extracarpatice, la Suceava sau la Iași și care a aprobat apoi cunoscuta lucrare „Răspuns împotriva Catehismului calvinesc”, tipărit la Târgoviște; în prefață mitropolitul se adresa „creștinilor din Ardeal și cu noi de un neam”.

24 ianuarie - Pilda zilei

 

Iscutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

          - Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la Spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.

          - Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.

          Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:

          - Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă ?

          - Da, răspunse omul.

          - Dar două zile, o porţi ?

          - S-ar putea.

          - Dar o săptămână sau o lună, o porţi ?

          - Nu, părinte, bineînţeles că nu.

          - De ce ? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.

          - Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.

          - Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului ?!

“Intră în Biserică şi te căieşte!

Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

23 ianuarie - Pilda zilei

 

O străveche legendă arabă istorisește trista poveste a ienicerului sultanului din Bagdad. Într-o zi, tânărul ienicer se aruncă plin de tristețe la picioarele stăpânului său care îl îndrăgea mult, cerându-i cu împrumut minunatul său cal care părea că zboară, într-atât era de iute.
- De ce? Îl întrebă sultanul.
- Am văzut moartea în grădină și ea mi-a făcut semn. Cu calul tău, voi putea fugi la Bassara și mă voi ascunde în târgul de acolo. Astfel, moartea nu mă va afla.
Sultanul îi dete tânărului armăsarul său și acesta plecă în galop.
Sultanul coborî în grădină și văzu cum moartea stătea acolo și aștepta.
- De ce mi-ai amenințat ienicerul? o întrebă.

22 ianuarie - Pilda zilei

 

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:

          - De ce nu-i ajuţi şi dumneata ?

          - Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!

          Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:

          - Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!

          - Da ?! - zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata ?

          - Sunt generalul acestei divizii ...

“Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.”

Sfântul Ambrozie

21 ianuarie - Pilda zilei

 

Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:

– Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui

Dumnezeu, asemenea sfinţilor?

– Nu, fiule, nici vorbă!

– Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?

– Nici acesta.

– Dar atunci, cine este drept?

– Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat, poţi avea o viaţă curată. Doar aşa te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu.

“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. “, a spus Sfântul Ioan Gură de Aur

 

20 ianuarie - Pilda zilei

Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:

–  De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?

– Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.

– Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

De la Sfântul Simeon Noul Teolog citire – “În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există. ”

19 ianuarie - Pilda zilei

 

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată l-a ţintuit în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

– Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.

18 ianuarie - Pilda zilei

 De mult, a venit la un călugăr un om tare necăjit şi l-a întrebat:

Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?

 –  Bătrânul călugăr a luat, atunci, un pahar şi, după ce l-a umplut pe jumătate cu apă, l-a pus în faţa omului şi l-a întrebat:

– Cum e acest pahar?

– Este pe jumătate goal!

– Vezi, i-a mai spus călugărul – eu o îl văd pe jumătate plin. În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur citire – “Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”

17 ianuarie - Pilda zilei

La un bătrân călugăr a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:

 - Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?

– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!

L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:

– Vezi acest vlăstar? Știi ce este?

– Da, părinte, un puiet de brad.

-Smulge-l!

16 ianuarie - Pilda zilei

 

Un credincios  ajunse în ceasul morţii. Cei din jurul patului îl întrebau pe rând:

-Soţule dragă, mă cunoşti? Sunt soţia ta!…
-Tată dragă, mă cunoşti? Sunt fiul tău!…
-Socrule dragă, mă cunoşti? Sunt ginerele tău!…
-Vere dragă, mă cunoşti? Sunt vărul tău!…
-Vecine dragă, mă cunoşti? Sunt vecinul tău!…
Dar, la toate întrebările, muribundul arăta nepăsare şi necunoaştere. Nu mai cunoştea pe nimeni.
Atunci, un alt credincios se aplecă spre el şi îl întrebă cu glas dulce:
-Dar pe Domnul Iisus îl cunoşti?
În clipa aceea, cel care murea îşi deschise privirea larg, se uită în Sus, ca şi când ar vedea pe Cineva cunoscut şi, cu glas stins, grăi:
-Iisuse! Iisuse!…. Şi, cu aceste cuvinte, trecu în cealaltă lume.
Pe nimeni n-a cunoscut în clipele morţii, dar pe Iisus L-a cunoscut.

Învredniceşte-mă şi pe mine, Doamne, să Te cunosc până în clipele cele din urmă, când voi încredinţa sufletul meu în mâinile Tale!

Părintele Iosif Trifa
din “600 Istorioare religioase”
Partea a II-a, nr. 301

15 ianuarie - Pilda zilei

 Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă.

–  uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic!

– Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.

Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau faptele…

“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! ”

14 ianuarie - Pilda zilei

 

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:

–  Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.

– Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că a doua zi iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat. Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:

13 ianuarie - Pilda zilei

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:

– Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt. După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici care continuau să se învârtă.

– Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se “murdărească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei Dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur citire “Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. ”

Dumnezeu si inima omului – Pr Constantin Necula

12 ianuarie - Pilda zilei

  O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.

– Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două? Nici nu ştii despre ce-i vorba.

– Dar îmi poţi povesti – i-a răspuns cu răbdare mama. Poate te-aş putea ajuta…

– Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.

Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mamă.

Fericitul Ieronim a spus “După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.”

Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute – Sfantul Nectarie din Eghina

11 ianuarie - Pilda zilei

 

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă.

În fiecare duminică se predica bine Cuvântul lui Dumnezeu.

Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.”

Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul.

Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară”.

Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută.

Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!”

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr.
În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Pr. Iosif Trifa – 600 de istorioare religioase.

10 ianuarie - Pilda zilei

Într-o zi, un om străin (pus la cale de un preot) intră în curtea unei femei din Anglia (care avea obiceiul rău de a se certa şi înjura), cu întrebarea: „Aici locuieşte Iisus Hristos?“

Femeia era cât pe-aci să-i înjure una bună şi îi răspunse răstit:

„Vezi-ţi de drum, nebunule!“

Dar după ce s-a depărtat omul, întrebarea începu să o stăpânească. Ori încotro se întorcea, întrebarea „Aici locuieşte Iisus Hristos?“ o urmărea mereu ca un cântec de care nu mai putea scăpa.

După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-a umplut de căinţă sufletească şi s-a lăsat de năravurile ce­le rele.

Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea ta cu întrebarea: „Aici locuieşte Iisus Hristos?“, ce fel de răspuns ai putea să-i dai?

Preot Iosif Trifa, din ”Mai lângă Domnul meu

9 ianuarie - Pilda zilei

 Iată beatul cel care şi-a omorât soţia. A ajuns în temniţă grea. Dar şi mai grea decât temniţa sunt chinurile sufleteşti ce le are. Ca şi Cain din Biblie, ucigaşul aude neîncetat prin întunericul temniţei vocea soţiei sale: soţule dragă, soţule dragă, ce-ai făcut? De ce ai omorât? De ce m-ai despărţit de copii?

Ori încotro şi-ar întoarce ochii şi privirile, el vede fiorosul topor şi chipul sărmanei femei.

La fereastra temniţei iată se ivesc cei doi ortaci: dracul şi moartea, care râd pe întrecute de suferinţele ucigaşului. Ucigaşul stă şi se uită la ei lung şi speriat. Îi cunoaşte. Sunt cei ce i-au măsurat băutura şi i-au făcut curaj la băut. Acum numai i se dezleagă ochii şi înţelege totul… Dar acum e prea târziu.

Dacă-L iubeşti pe Hristos, Îl vei propovădui – Îl vei mărturisi.

 Iubiţii mei, voi încerca să tâlcuiesc în cuvinte simple acest cuvânt al Evangheliei, cu nădejdea că există urechi gata să primească sămânţa cea cerească.

Ce înseamnă aceste cuvinte? Dacă-L iubeşti pe Hristos, Îl vei propovădui – Îl vei mărturisi. Şi dacă tu Îl mărturiseşti, te va mărturisi şi El înaintea Tatălui Său celui Ceresc; altfel şi El se va lepăda de tine.

Când a spus aceste cuvinte Hristos? Le-a spus apostolilor Săi mai înainte de a-i trimite la propovăduire. Lăsaţi mrejele, a spus, şi mergeţi pretutindeni să propovăduiţi Evanghelia. Vă vor izgoni, veţi suferi chinuri, veţi fi ca nişte oi în mijlocul lupilor…

Ia închipuiţi-vă doisprezece mieluşei într-o haită de lupi!

Cuvânt la Începutul propovăduirii Domnului

 “Auzind Iisus că Ioan a fost prins, S-a dus în Galileea”[1]

I

Pentru care pricină S-a dus Iisus în Galileea? Iarăşi, ca să ne înveţe să nu mergem în întîmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele şi să le evităm. Că nu-i o crimă să nu te arunci singur în primejdie, ci să nu i te împotriveşti cu bărbăţie, cînd ai căzut în ea.
Deci, după ce ne-a învăţat aceasta şi a potolit invidia iudeilor, a plecat în Capernaum[2], ca în acelaşi timp să împlinească şi profeţia şi să Se grăbească să pescuiască şi pe dascălii lumii, că acolo trăiau ei, ocupîndu-se cu pescuitul.

Uită-mi-te că de cîte ori Iisus vrea să plece la neamuri, ia pricină de la iudei. Aşa şi acum: uneltind iudeii împotriva înainte Mergătorului şi aruncîndu-l în închisoare, Îl împing în Galileea neamurilor.

8 ianuarie - Pilda zilei

 

Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ.

Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea - putere de muncă, bucurie şi voie bună.

Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.

Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi ?

Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri” - Proverb.

Semnele şi urgiile vremilor noastre sunt predica Sf. Ioan Botezătorul

«Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»…

 Sf. Ioan Botezătorul a păşit în lume cu o predică cutremurătoare. „El zicea: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape»… Şi purta Ioan o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Locuitorii din Ierusalim şi din toată Iudeea veneau la el… dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi Saduchei, le-a zis: «Pui de năpârci, faceţi roduri vrednice de pocăinţă… căci, iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor»” (Mt 3, 1-12).

Predica lui Ioan cutremura sufletele.

Predica lui înfricoşa sufletele şi le făcea să caute mântuirea.

„Şi noroadele, spăimântate, îl întrebau pe Ioan: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 19).

„Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 12). „Şi îl întrebau şi ostaşii: «Ce trebuie să facem?»” (Lc 3, 14).

Aceste întrebări ale mântuirii erau şi ele o dovadă că predica lui Ioan răscolise sufletele. Trezise în suflete căutarea mântuirii şi aflarea ei. Predica lui Ioan trezise în lume şi în suflete aşteptarea că se va petrece ceva deosebit… aşteptarea că s-apropie împărăţia lui Dumnezeu… că vine Împăratul acestei împărăţii… că vine Domnul Iisus.