Pr. Cleopa Ilie - Predică la Înălţarea Sfintei Cruci

 

Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vorbi mai desluşit despre praznicul Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca să ne putem da seama cînd a început şi cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Aţi văzut grîul cînd de-abia îl bate vîntul, cînd este doar de o palmă de la pămînt sau cînd este aproape să dea în spic? Atunci veţi vedea o taină mare. În firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grîului foarte amănunţit, căci foarte mic se arată înăuntru şi spicul şi boabele şi toate celelalte. La fel şi porumbul, cînd abia îi dă spicul şi boabele şi toate celelalte abia se urzesc, păpuşa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai tîrziu se va face mare, va face boabe şi-şi va arăta toată frumuseţea ei lăsată de Dumnezeu.

Tot aşa sînt şi cele lăsate în dumnezeieştile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvîrşite şi preasfinte, cum le vedem astăzi. Ci, ele au fost în Legea Veche abia în faşă, abia încolţite şi în umbră. De aceea este nevoie să vorbim despre umbră, despre faţă şi despre clipa cînd ele de-abia se plămădeau, înainte de Legea Nouă şi chiar de Legea Veche.

Înălțarea Sfintei Cruci

 

(Ioan 19,6-11.13-20.25-28.31-35)

 1. Înțelesurile sărbătorii. Instituirea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci este legată de două evenimente de care dă seamă istoria Bisericii:

• Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către Sfântul Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului, când, văzând-o, toată mulțimea a strigat: „Doamne miluiește!”. Aceasta se întâmpla în ziua de 14 septembrie 335.
• O nouă „înălțare” a Sfintei Cruci a răstignirii după ce, răpită fiind de perși în 614, a fost redobândită prin biruința asupra acestora a împăratului Heraclius, în anul 628. Această nouă „înălțare” a Crucii în fața mulțimii de credinciioși a celebrat-o patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630.

Dar sensul sărbătorii nu se reduce la aceste referințe istorice. Ele sunt, desigur, importante și atestă, pe de o parte, istoricitatea morții pe Cruce a Mântuitorului pentru mântuirea lumii, iar pe de altă parte cinstirea dintotdeauna a Sfintei Cruci de către creștini. Iar această cinstire cuprinde atît cinstirea originalului, adică a Crucii de lemn pe care a fost răstignit Domnul, regăsită prin râvna sfintei împărătese Elena, cât și cinstirea semnului Sfintei Cruci și locul acestei cinstiri în credința creștină.

Iertarea împărtăşită – Duminica a XI-a după Rusalii

 

Evanghelia de la Matei 18,23-35
 

²³ De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. ²⁴ Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. ²⁵ Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. ²⁶ Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. ²⁷ Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. ²⁸ Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. ²⁹ Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. ³⁰ Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. ³¹ Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. ³² Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. ³³ Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? ³⁴ Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. ³⁵ Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

 1. Cuvântarea bisericească (Mt 18). Evanghelia acestei Duminici cuprinde ultima parte a ceea ce se numeşte Cuvântarea despre viaţa comunitară sau Cuvântarea biseri­cească (Mt, cap. 18). Este vorba de penultima din cele cinci cuvântări în care apare oarecum sistematizată învăţătura Mântuito­rului în Evan­ghelia de la Matei. Ca şi celelalte, şi această a patra cuvântare, plasată la sfârşitul activităţii lui Iisus în Galileea, are o introducere (18,1) şi o încheiere (19,1). Este vorba, cum se arată în introducere, de o cuvântare adresată ucenicilor. Ţinând seama însă de sensul cuvântului la Matei, „ucenici” sunt nu numai Cei Doisprezece, ci toţi membrii Bisericii; creştinul comu­ni­tăţii mateiene se recunoştea în aceşti „ucenici”, cum se cuvine să ne recunoaştem şi noi, astăzi, silindu-ne să primim şi să trăim în mod concret aceste minunate învăţături ale Mântuitorului.

Răspunsul Iertării

Pentru pilda acestei Duminici trebuie să-i mulțumim Sfântului Petru, care apropiindu-se de Mântuitorul Îl întreabă, tainic oarecum: „Doamne de câte ori să îl iert pe fratele meu, când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18, 21) Pentru a-i răspunde, Domnul povestește pilda celor doi datornici, din care unul e absurd și nemilostiv. E răspunsul lui Dumnezeu la aroganța noastră, opunând boieria Lui iertătoare sărăciei noastre nemernice, de oameni dezintegrați în răutăți și absurd. Ce spune, de fapt, Hristos Domnul, ține de ierarhia valorilor în iertare. El e Stăpânul. Numai în raport cu El omul păcătuiește. Doar prin legătura Lui fundamentală cu omenitatea noastră, prin Întrupare, greșind aproapelui, păcătuim lui Dumnezeu. Fără întruparea Sa, iertarea între noi nu ar avea sens izbăvitor.

În memoriile sale din temnița comunistă, medicul Galina Răduleanu descrie cu multă sensibilitate efortul omului aflat în lumea neiertării de a ierta, de a rămâne om.

Lecţia inimii

(Duminica a 11-a după Rusalii – Matei XVIII, 23-35)

 Pilda Duminicii acesteia, a XI-a după Rusalii, numită şi a „datornicului nemilostiv“ m-a dus cu gândul la o pagină din Cuviosul Paisie Aghioritul, pe care am citit-o în zilele trecute: „...Hristos nu spune: «Dacă te roagă cineva să mergi o milă, tu să mergi două», ci spune: «Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două» (Mt 5, 41). Şi nu spune: «Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa», ci: «Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa» (Mt 5, 40). (...) ...dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi-şi face probleme de conştiinţă. «Măi, ia te uită, îşi spune el, eu        l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe! Câtă bunătate!» Dacă şi Hristos ar fi avut logica (...) omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să Se coboare pe pământ să Se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras ca să ne mântuiască!...“ (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, Nevoinţă duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 118-119).

Ce pune dar Hristos „înlăuntrul“ nereuşitei „împăratului care a vrut să se socotească cu slugile sale“ (Mt 18, 23)? Poate ceva din eşecul întregului demers pe care Dumnezeu l-a făcut, până la Întrupare şi chiar mai apoi, de dragul omenirii în vederea restaurării chipului lui Adam cel vechi.

Dacă tu nu poţi ierta şi iubi, atunci să ştii că tu încă n-ai gustat din darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii!

Matei 18,23-35
 

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul.

Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii” de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile.

Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”.

Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune apriat că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini.

Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n-a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Iată-ne ajunşi, iubiţi credincioşi, în urcuşul nostru duhovnicesc către întâlnirea cu Dumnezeu, iarăşi şi iarăşi faţă către faţă la Evanghelia Duminicii a unsprezecea, Duminică ale cărei învăţături le desprindem din Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, la capitolul 18, de la versetul 23 până la 35. Iată, iubiţilor, ce ne spune Evaghelia:

„Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slugilor sale. Şi, începând să ia socoteala, au adus la el pe un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe toate câte are, ca să plătească.

Deci, căzând în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot!» Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: «Plăteşte-mi ce eşti dator»

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: «Îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti!» Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s‑au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi‑am ierta-t‑o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l‑a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.”

Mare este taina iertării aproapelui! Cum mare este taina iertării, în general, cum mare este taina iertării mele de mine însumi şi a ta, de tine însuţi. Iată, iubiţilor, suntem puşi în marea poartă a iertării, privind prin ochii unor slugi ce merg să-şi plătească datoriile, fiecare către stăpânul său.