Cuvânt la Izvorul Tămăduirii: A DEVENI IZVOR AL TĂMĂDUIRII SEMENILOR ÎNSEAMNĂ A DEVENI SFÂNT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Cuvintele pe care le auzim la citirea Sfintei Evanghelii la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii par a ne tulbura, dacă înțelegem doar literar cuvântul Sfintei Scripturi și facem asemănări între ce s-a întâmplat atunci în Ierusalim unde, în curțile rugăciunilor, pătrunseseră cei care trebuia să stea la intrarea în templu pentru a vinde acolo porumbeii care se aduceau spre a fi cumpărați pentru răscumpărarea celor întâi născuți, sau oile și boii care trebuiau cumpărați pentru aducerea jertfelor de iertare și celelalte jertfe care erau rânduite prin legea lui Moise. Și banii care trebuia schimbați pentru ca cei care aveau mai mulți să pună cât doreau în cutia milei, în templu, așa cum a pus și văduva aceea săracă, doi bănuți cât avea ea. Toate aceste lucruri, dacă le gândim la biserică, la faptul că acolo la ușă este un pangar cu lumânări, cu bani, cu icoane, cu celelalte lucruri mărunte ale pangarului, am putea și noi să ne gândim: Ar trebui să vină Hristos și la noi și să scoată afară cele ce zornăie pe acolo. Dar iată că Evanghelia strecoară către final un înțeles duhovnicesc sau faptul că trebuie să ne gândim mai mult decât în mod literar ascultând cuvântul Evangheliei și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască înțelesurile mai adânci ale Cuvântului.

O INMĂ AVEM. ESTE SLĂBĂNOGUL NOSTRU

Duminica a doua din Postul Mare, sau a Sfântului Grigorie Palama, cum mai este numită, ne pregăteşte pentruvindecarea slăbănogului din Capernaum cea de-a treia, centrală a Postului Mare, care este Duminica Sfintei Cruci. În jurul Duminicii Sfintei Cruci se învârt cele patru duminici ale Patruzecimii: Duminica Ortodoxiei, prima, aceasta de acum, a Sfântului Grigorie Palama, şi duminicile cele două de după Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Aceste cinci duminici formează împreună o cunună a postului care ne pregăteşte pentru Duminica Intrării în Ierusalim a Mântuitorului şi pentru Săptămâna Patimilor.

Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului: PRUNCUL SE NAȘTE CA SĂ MOARĂ PENTRU LUME

 Duminica dinaintea Praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos aduce în amintirea noastră pe cei care s-au făcut părinţi ai lui Hristos, care au născut pe Hristos în inimile oamenilor din vremea lor, cei care au construit în conşţiinţa generaţiilor credinţa dorului după Mesia, a aşteptării unui Răscumpărător care va veni să reaşeze pe oameni într-o relaţie normală, edenică cu Dumnezeu. Pe toţi aceşti părinţi sfinţi ai poporului evreu, ai omenirii îi pomenim astăzi, pentru că următoarea sărbătoare este cea însăşi a Întrupării lui Hristos, a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

În ziua aceasta auzim Evanghelia cu arborele genealogic al lui Hristos, cu strămoşii Lui după trup (Matei 1, 1-25). Evanghelistul Matei,

care era un evreu şi a scris Evanghelia în limba aramaică pentru poporul său, pentru evrei, a vrut să facă cunoscut acestora, după multe cercetări, că Iisus Hristos din Nazaretul Galileii, Care S-a născut în Betleem, ţinta tuturor profeţiile mesianice din vechime, Îşi trage obârşia din Avraam, din David şi din toţi cei pe care lista celor de trei ori câte 14 neamuri i-a pus înaintea lor ca mărturie a descendenţei lui Iisus Hristos din Avraam. Asta înseamnă că El poartă în Sine toată umanitatea, poartă în Sine toată populaţia acelor locuri, tot poporul ales, dar şi lumea întreagă. Căci în cadrul genealogiei am observat şi nume care erau din afara poporului Israel. Asta înseamnă că Hristos Îşi trage rădăcinile din lumea întreagă, pentru că El Însuşi a creat-o prin cuvântul Său.

ÎMBRĂCAT ŞI ÎNTREG LA MINTE

 Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii (Luca 8, 26-39)

Atât de mult se aseamănă ţinutul şi atmosfera Gherghesenilor cu oraşele şi satele lumii de azi încât, citind această evanghelie, ai impresia că ai descoperit soluţia redevenirii la normalitate a unui neam de oameni căzut astăzi parcă iremediabil sub ocupaţia legiunilor drăceşti. O, cum se simte nevoia prezenţei unei lucrări puternice a lui Hristos şi-n generaţia noastră tot mai dezgolită de sens şi lipsită de ideal, mai mult legată de mormintele patimilor, decât aflându-şi odihna în ambianţa familiei şi-n adunarea Bisericii! Priviţi în sate la răscruci de uliţe sau în parcurile oraşelor de azi în miez de noapte. O generaţie pe care părinţii n-o mai pot stăpâni, pe care mai dinainte a dat-o diavolului la te miri ce, copii şi tineri hălăduind, aproape fără îmbrăcăminte şi întotdeauna fără minte, expunându-se căderii iminente în gropile pieirii lor sufleteşti săpate la tot pasul de edilii puterii lui Beelzebut!

Cuvânt la Duminica a 5-a după Paști: SCARA RAIULUI DE LA SIHAR – DE LA VĂDIREA PĂCATELOR LA CUNOAȘTEREA LUI MESIA

 

O mare minune s-a petrecut în Samaria. Duminica a 5-a după Învierea Domnului ne pune înainte textul acestei Evanghelii cu întâlnirea şi dialogul dintre Hristos şi o femeie în preajma unei fântâni pe care cu multe secole în urmă patriarhul Iacov o săpase, pregătind cu foarte mult timp înainte locul în care Iisus Hristos avea să mântuiască o cetate urâtă de evrei din cauza idolatriei care se împlinea în ea. Samaria era o cetate între Galileea şi Iudeea, între partea de sus a Ţării Sfinte şi cea de jos, a Ierusalimului. Ca să treci din Galileea în Iudeea trebuie să treci mai întâi prin Samaria. Dar pentru că această zonă fusese odinioară ocupată de popoare străine care au adus şi idolii lor şi samarinenii au format familii cu acele popoare străine, samarinenii băştinaşi au început să se închine şi la dumnezeii acelor popoare cotropitoare. Au făcut chiar şi un templu pe muntele Galizim la care se închinau.

BISERICA ESTE SCĂLDĂTOAREA NOASTRĂ, VITEZDA ÎN CARE NE MÂNTUIM

Duminica a patra după Sfintele Paşti ne aduce înainte o minune, o vindecare pe care Domnul nostru Iisus Hristos a săvârşit-o la scăldătoarea oilor la Ierusalim. Prima parte din textul acestei evanghelii este citit mereu la sfinţirea apei şi ştim că la sfinţirea apei se imploră venirea Duhului Sfânt peste apă, pentru ca acea apă unită în mod tainic cu Duhul Sfânt să devină nestricăcioasă şi purtătoare de har, de sfinţenie, aşa cum se face şi cu apa din cristelniţă înainte de a boteza un copil în ea; şi această lucrare pe care Duhul Sfânt o săvârşeşte asupra apei noi o pomenim în Duminica a 4-a după Paşti și ea ne pregăteşte pentru marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt sau Rusaliile.

Prin urmare, de acum înainte, evangheliile pe care le vom auzi în aceste trei duminici ce urmează cu cea de acum vor fi cu minuni săvârşite de Mântuitorul în preajma apei.

Cuvânt la Izvorul Tămăduirii: A DEVENI IZVOR AL TĂMĂDUIRII SEMENILOR ÎNSEAMNĂ A DEVENI SFÂNT

Cuvintele pe care le auzim la citirea Sfintei Evanghelii la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii  par a ne tulbura, dacă înțelegem doar literar cuvântul Sfintei Scripturi și facem asemănări între ce s-a întâmplat atunci în Ierusalim unde, în curțile rugăciunilor, pătrunseseră cei care trebuia să stea la intrarea în templu pentru a vinde acolo porumbeii care se aduceau spre a fi cumpărați pentru răscumpărarea celor întâi născuți, sau oile și boii care trebuiau cumpărați pentru aducerea jertfelor de iertare și celelalte jertfe care erau rânduite prin legea lui Moise. Și banii care trebuia schimbați pentru ca cei care aveau mai mulți să pună cât doreau în cutia milei, în templu, așa cum a pus și văduva aceea săracă, doi bănuți cât avea ea. Toate aceste lucruri, dacă le gândim la biserică, la faptul că acolo la ușă este un pangar cu lumânări, cu bani, cu icoane, cu celelalte lucruri mărunte ale pangarului, am putea și noi să ne gândim: Ar trebui să vină Hristos și la noi și să scoată afară cele ce zornăie pe acolo. Dar iată că Evanghelia strecoară către final un înțeles duhovnicesc sau faptul că trebuie să ne gândim mai mult decât în mod literar ascultând cuvântul Evangheliei și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască înțelesurile mai adânci ale Cuvântului.

Sfântul Grigorie Palama și frumusețea veacului viitor

Pe calea tradiţiei isihaste ni se mai păstrează un adevăr mare şi anume acela că nu poţi ajunge la sfinţenie mai înainte de a-L vedea pe Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Grigorie spune: „Nu este posibil ca patimile cele rele şi lumea păcatului să fugă cu totul de la noi şi să nu mai lucreze în noi dacă nu ne găsim în vederea lui Dumnezeu, de aceea şi o astfel de vedere este o taină a Crucii, pentru că îi răstigneşte lumii pe cei care s-au făcut vrednici de ea” (Omilia XI la cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce). Între vederea lui Dumnezeu în lumină şi desăvârşirea creştină este o strânsă legătură. Cea de-a doua nu poate să existe fără cea dintâi. De aceea nu putem vorbi de sfinţenie în sensul restrâns al cuvântului, fără să ne orientăm cu adâncă evlavie spre Părinţii văzători de Dumnezeu şi la programul isihast pe care, urmându-l, au ajuns să împlinească în mod desăvârşit Evanghelia Mântuitorului.

Maica Domnului în evlavia noastrã

Când vorbeşti despre mama ta care a plecat din lumea aceasta, o nostalgie te învăluie, uneori cu lacrimi, şi sufletul ţi-l simţi mângâiat la aducerea-aminte de aceea care te-a născut. Este în firea trupului nostru acest sentiment care-ţi copleşeşte sufletul într-un mod inexprimabil. Cu atât mai mult, când vorbeşti despre Maica Domnului, sufletul ţi se află într-o liniştire care vine din firea lui, din acea legătură a harului care ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Sufletul în care iubirea de mamă nu s-a pervertit atât de grozav din pricina păcatelor se simte mângâiat şi odihnit atunci când îşi aminteşte de ea. Dar sunt oameni care au repulsie faţă de Maica Domnului. Dacă ar fi să vorbească despre Maica Domnului sau ca cineva să le amintească de caracterul ei unic de Fecioară şi Mamă, un sentiment de respingere le sugrumă respiraţia sufletească şi te întrebi ce se întâmplă înlăuntrul unor astfel de oameni? De ce în astfel de oameni sărmani sentimentul dragostei de mamă s-a schimonosit în aşa hal, că nu mai pot să aprindă în ei recunoştinţa faţă de mama care i-a născut, cum e firesc să se întâmple? Căci dacă faţă de Maica Domnului au un astfel de răspuns, acelaşi îl au şi faţă de cea care i-a născut fireşte. Să avem, dar, compasiune şi milă faţă de astfel de suflete şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de orice păcat care ar putea afecta legătura nobilă de iubire faţă de mama care ne-a născut trupeşte şi faţă de Maica Domnului, care este icoana Bisericii ce ne-a născut duhovniceşte. Căci, cum afirmă Părinţii, Biserica este mama noastră. O, nu cumva să se pervertească şi să se schimonosească legătura dragostei de mamă în inima noastră!

Popas duhovnicesc la Sfinții Împărați Constantin și Elena

Popasul ce-l facem lângă cei cinstiţi de Biserică deopotrivă cu Apostolii, Măriţii Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena, ne pofteşte să ne adâncim în textul turmei şi păstorului de la Ioan 10, 1-9, la Sfânta Liturghie, şi, în continuare, de la acelaşi capitol, versetele 9 la 16, la Utrenie. Interesantă alegere a textelor biblice pentru doi împăraţi, deşi aceste pericope se citesc la sărbătoarea unui ierarh, doar inversându-se locurile, sau acelaşi text de la Utrenie la mai mulţi ierarhi. Cei doi de Dumnezeu încoronaţi n-au fost ierarhi, ci împăraţi, dar care şi-au supus porfira de bunăvoie lui Hristos, recunoscându-L pe El ca Împărat peste toată lumea.

Maica Domnului în evlavia noastrã

 

Când vorbeşti despre mama ta care a plecat din lumea aceasta, o nostalgie te învăluie, uneori cu lacrimi, şi sufletul ţi-l simţi mângâiat la aducerea-aminte de aceea care te-a născut. Este în firea trupului nostru acest sentiment care-ţi copleşeşte sufletul într-un mod inexprimabil. Cu atât mai mult, când vorbeşti despre Maica Domnului, sufletul ţi se află într-o liniştire care vine din firea lui, din acea legătură a harului care ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Sufletul în care iubirea de mamă nu s-a pervertit atât de grozav din pricina păcatelor se simte mângâiat şi odihnit atunci când îşi aminteşte de ea. Dar sunt oameni care au repulsie faţă de Maica Domnului. Dacă ar fi să vorbească despre Maica Domnului sau ca cineva să le amintească de caracterul ei unic de Fecioară şi Mamă, un sentiment de respingere le sugrumă respiraţia sufletească şi te întrebi ce se întâmplă înlăuntrul unor astfel de oameni? De ce în astfel de oameni sărmani sentimentul dragostei de mamă s-a schimonosit în aşa hal, că nu mai pot să aprindă în ei recunoştinţa faţă de mama care i-a născut, cum e firesc să se întâmple? Căci dacă faţă de Maica Domnului au un astfel de răspuns, acelaşi îl au şi faţă de cea care i-a născut fireşte. Să avem, dar, compasiune şi milă faţă de astfel de suflete şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de orice păcat care ar putea afecta legătura nobilă de iubire faţă de mama care ne-a născut trupeşte şi faţă de Maica Domnului, care este icoana Bisericii ce ne-a născut duhovniceşte. Căci, cum afirmă Părinţii, Biserica este mama noastră. O, nu cumva să se pervertească şi să se schimonosească legătura dragostei de mamă în inima noastră!

Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului: PRUNCUL SE NAȘTE CA SĂ MOARĂ PENTRU LUME

 

Duminica dinaintea Praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos aduce în amintirea noastră pe cei care s-au făcut părinţi ai lui Hristos, care au născut pe Hristos în inimile oamenilor din vremea lor, cei care au construit în conşţiinţa generaţiilor credinţa dorului după Mesia, a aşteptării unui Răscumpărător care va veni să reaşeze pe oameni într-o relaţie normală, edenică cu Dumnezeu. Pe toţi aceşti părinţi sfinţi ai poporului evreu, ai omenirii îi pomenim astăzi, pentru că următoarea sărbătoare este cea însăşi a Întrupării lui Hristos, a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

În ziua aceasta auzim Evanghelia cu arborele genealogic al lui Hristos, cu strămoşii Lui după trup (Matei 1, 1-25). Evanghelistul Matei, care era un evreu şi a scris Evanghelia în limba aramaică pentru poporul său, pentru evrei, a vrut să facă cunoscut acestora, după multe cercetări, că Iisus Hristos din Nazaretul Galileii, Care S-a născut în Betleem, ţinta tuturor profeţiile mesianice din vechime, Îşi trage obârşia din Avraam, din David şi din toţi cei pe care lista celor de trei ori câte 14 neamuri i-a pus înaintea lor ca mărturie a descendenţei lui Iisus Hristos din Avraam. Asta înseamnă că El poartă în Sine toată umanitatea, poartă în Sine toată populaţia acelor locuri, tot poporul ales, dar şi lumea întreagă. Căci în cadrul genealogiei am observat şi nume care erau din afara poporului Israel. Asta înseamnă că Hristos Îşi trage rădăcinile din lumea întreagă, pentru că El Însuşi a creat-o prin cuvântul Său.

Naşterea din Dumnezeu şi dovezile ei

 Cei mai mulţi dintre noi se cuvine să ne ostenim cu suspine pentru a primi naşterea din nou, nu să o căutăm prin trecutul vieţii noastre sau să programăm în mod artificial vreun moment „în care să facem saltul până la cer”, pentru ca mai apoi să avem siguranţa mântuirii.

Cine este omul născut din Dumnezeu despre care ne vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul mai ales în prima sa epistolă? Îl putem recunoaşte după semne. Vom aminti două dintre ele.

1. Cel născut din Dumnezeu biruie lumea, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Pentru a înţelege ce înseamnă aceasta, ne vom folosi de o întâmplare din Pateric. Un ucenic s-a dus la un bătrân şi i-a spus: „Postesc mult şi am învăţat bine Noul şi Vechiul Testament”. Apoi l-a întrebat: „Ce trebuie să mai fac?”. Bătrânul l-a întrebat: „Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?” „Nu, părinte!”, a zis. „Dar paguba o socoteşti ca pe o dobândă?... Dar sărăcia ţi s-a făcut ca bogăţie”. „Nicidecum!”, a răspuns acela. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nici nu ai postit, nici nu ai învăţat Noul şi Vechiul Testament, ci te înşeli pe tine. Mergi şi pune început bun, că nimic nu ai!”

Treziţi-vă cum se cuvine…

 Dacă este lucru de căpetenie trezirea din păcat şi chiar poate fi socotită într-un anume fel naştere din nou, este un lucru cel puţin la fel de important să pornesc într-o direcţie bună, după ce m-am trezit. Dacă m-am trezit din păcat şi pornesc pe o cale greşită, fără îndoială, trezirea nu mai are nici un preţ.

Starea de păcat a omului care se află pe calea cea largă ce duce la pierzare este asemănată cu somnul, cu orbia, iar uneori chiar cu moartea. Este lucru de căpetenie ca omul să fie trezit, să fie cutremurat, să fie înviat la viaţă. Fără această trezire, fără acest fulger de sus care să-i arate omului întunericul în care se află, care să-i arate rănile şi înstrăinarea de Dumnezeu, nu putem vorbi de viaţă duhovnicească. Omul care se află pe calea pierzării îşi amăgeşte mereu conştiinţa văzând în jurul său păcate mai mari şi mai multe decât cele din interiorul său. El se vede totdeauna mai bun decât mulţi din jurul lui şi de aceea îşi spune: „La urma urmei, nu sunt eu cel mai rău!” Şi iarăşi: „Văd în mine multe răutăţi, dar nu sunt eu singurul!”. Şi aşa se amăgeşte singur.

Sfântul Apostol Pavel scrie unor creştini botezaţi: „Este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13, 11-14)1 . Dacă somnul păcatului este o permanentă primejdie, lucrarea de trezire este totdeauna de mare însemnătate.

Să ne adâncim în Biblie cu Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut în anul 580, în Constantinopol, şi a avut parte de o educaţie aleasă. În vremea maturităţii sale, credinţa cea una era atacată de erezia monotelită care pretindea existenţa unei singure voinţe în Hristos. Apogeul frământărilor a fost atins în urma unui decret al împăratului Eraclie, dat în 638, prin care se poruncea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos şi, dimpotrivă, cu toţii să mărturisească existenţa unei singure voinţe în El. Acum Sfântul Maxim se angajează cu toată puterea, fiind sufletul mişcării de apărare a credinţei celei adevărate. A fost prins şi, în 662, a fost adus la Constantinopol pentru audiere. Pentru că nu voia să tacă asupra adevărului pe care-l apăra, i s-a tăiat, în faţa mulţimii, limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. În acelaşi an, exilat pe coasta răsăriteană a Mării Negre, a trecut la Domnul.

Această scurtă incursiune în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul dorim să fie un temei pentru aprinderea dorului nostru de a cunoaşte ce putere de pătrundere în Sfintele Scripturi şi în adevărurile dumnezeieşti avea acest Părinte filocalic. Dăm, în continuare, doar câteva frânturi din adâncirile sale în Biblie. Ca ostaşi ai Domnului – care vrem să înţelegem Sfintele Scripturi în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – sufletul nostru vibrează de o sfântă emoţie când, luaţi de mână de mâna dreaptă a Sfântului Maxim, care avea să fie tăiată pentru cele ce le-a scris, intrăm în mina de aur a Bibliei şi învăţăm a o tâlcui după cum limba martirului lui Hristos, Maxim, a ştiut să o facă.

Poem la Duminica a 2-a după Paști: TOMA VERSUS IUDA

Toma a ieşit afară,
dar şi Iuda-n taina sa…
nu acelaşi loc aflară
dincolo de uşa grea.

Că la Cină Împăratul
sta cu servii Lui cântând,
Iuda însă, vinovatul,
sta-ncuiat, pe El vânzând.

Pe când Toma, la-Nviere,
n-a putut fricos sta-nchis
ci-a ieşit, voind a piere,
cu Iisus, precum a zis.