Despre smerenie

                                                               Sfântul Ioan Gură de Aur

Dacă atunci când săvârşim păcate, dar suntem smeriţi, glasul nostru ajunge mai repede la cer, decât dacă suntem plini de virtuţi, dar mândri, gândiţi-vă unde ajunge virtutea însoţită de smerenie. Dacă cei care îşi spovedesc păcatele află mila lui Dumnezeu, oare câte cununi primesc pe capul lor cei care sunt pe deplin conştienţi de valoarea faptelor lor bune, dar, cu toate acestea, rămân smeriţi…

Despre smerenie (convorbire între stareţ şi ucenic)

Ucenicul: Ce e smerenia ?

Stareţul: Este virtutea evanghelică ce uneşte puterile omului prin pacea lui Hristos, ce covârşeşte înţelegerea omenească.

Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de înţelegere, cum ştim că ea este ? Mai mult, cum putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ?

Stareţul: Că este ştim prin credinţă, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine o cunoaştem din cercare, după măsurra dobândirii ei ? Ucenicul: De ce aşa ?

Stareţul: Fiindcă smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e însuşire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitoru­lui: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. XI, 29)

Despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Despre cunoasterea de sine si blandete

Cuviosul Ilarion de Sarov

Despre cunoaşterea de sine

Cunoaşterea de sine inseamnă a te socoti nevrednic de orice sarcini mai inalte. A te cunoaşte inseamnă a te socoti adormit, delăsător, leneş, neputincios şi aşa mai departe; aceasta ξnseamnă să nu iei aminte la păcatele altora, ci să te uiţi la ale tale şi pururea să te căieşti pentru ele, adică să ai dreaptă socoteală in privinţa ta şi să te judeci pe tine, afară de cele ce ţin de datoria ta. Pe voi inşivă, ispitiţi, de sunteţi intru credinţă, scrie Apostolul.

Despre blândeţe

Despre cereştile virtuţi ale blandeţii şi smereniei, Domnul insuşi ne invaţă zicand: invăţaţi de la Mine, că sunt blind şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Nu de la ingeri vă invăţaţi, nici de la oameni, ci de la Mine, zice El, adică de la inţelepciunea cea mai inaltă.