"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Biserica noastră în haină de sărbătoare

sâmbătă, 26 septembrie 2020

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII (PESCUIREA MINUNATĂ)

 


Iubiţilor, iată astăzi înaintea ochilor noştri se deschide Evanghelia de la Luca, la capitolul 5, versetele 1-11. Iată ce ne zice sfântul evanghelist:

«În vremea aceea, pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă Lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Şi, urcându-se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: «Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi».

Şi, răspunzând, Simon a zis: «Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele». Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn tovarăşilor din cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: «Ieşi de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!» Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.

Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, care erau tovarăşii lui Simon. Şi a zis Iisus către Simon: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni». Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.”

 

Iată-ne iarăşi lângă Lacul Ghenizaretului, de data aceasta împreună cu Mântuitorul, urmărind zbaterea de peste noapte, din zorii zilei, a pescarilor ce s-au întors cu mrejele goale. Faptul că Evanghelia povesteşte cum pescarii ieşiseră din corăbii la ţărm şi spălau mrejele ne face să ne gândim că primiseră mai mult mâl decât peşte, că prinseră mai nimic şi că ziua lor era începută trist, era începută cu spectrul foamei şi al sărăciei. Domnul, în schimb, intră în corabia care era a lui Simon şi îl roagă s-o depărteze un pic de ţărm, adresându-se din corabie, către uscat, mulţimilor, asemenea unui mare vorbitor de pe o estradă, de la o catedră. Iată, aşadar, că Domnul, stând în corabie, învaţă mulţimile. Iar noi putem bănui ce era în minţile Apostolilor, care nu prinseseră nimic. Mai că am gândi şi noi ca Petru: „Noi murim de foame şi omului ăstuia îi arde să predice mulţimilor de pe corabie”. Iată însă că Domnul arată semnul minunat, pe care-l va sublinia, de altfel, într-o altă Evanghelie, când ne spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”, pentru că ce se întâmplă acum este demn de luat aminte.

Pescuirea minunată

 


În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“) şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“ Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte. „Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.

”DE ACUM VEȚI VÂNA OAMENI!...”


 
Tâlcuirea evangheliei duminicii a 18-a după Rusalii – Luca 5, 1-11

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.

„Ieşi de la mine că om păcătos sunt, Doamne“, a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului. Să luăm aminte, că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere. Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la picioarele Crucii. Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la picioarele Crucii Sale, cu vorbele: „om păcătos sunt, Doamne“. Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta“. În faţa Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se cogoară darul iertării şi mântuirii ce izvorăşte din Jertfa Crucii de pe Golgota.

vineri, 18 septembrie 2020

A răspunde Mântuitorului, a răspunde Iubirii

 

Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci leagă exigențele chemării de cea mai de preț exigență adresată de Dumnezeu firii umane: urmarea Chemării. Căci o chemare a fost cea dintâi încălcată prin neurmare, o chemare la îndumnezeire prin responsabilizare. Nu este prima dată în Evanghelie când Domnul cheamă. Apostolii sunt chemați. Bolnavii și cei pocăiți, cei simpli și bucuroși de a-L urma. Și sunt mulți care-L urmează de formă, ca să vadă ce poate. Și alții ca să-L comenteze cârtitor. Biserica este născută din răspunsul la toate acele chemări împlinite în misiune, făcând din ele niște noduri de iubire prin care se constituie Biserica. Pe construcția aceasta minunată, de încredere desăvârșită, se leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare – răspuns – trimitere. De aceea, a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi și împlini chemarea lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale. Trebuie mereu să ne reamintim, dinaintea multora dintre cei cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne cuprind, anxietățile care cotrobăie sufletele copiilor și tinerilor ori deznădejdile bătrânilor țin toate de pierderea credinței în Înviere. Altfel spus, de refuzul de a asuma Crucea. Textul Evangheliei este limpede (Marcu 8, 34-38; 9, 1). Taina înțelegerii chemării ține de logica apropierii Împărăției, care vine cu putere.

Poartă-ţi crucea pe care Domnul ţi-o dă

 


Obişnuit, crucea care ne este dată se pare a fi totdeauna cea mai grea. Toţi zic: Ştim că trebuie să avem mâhniri şi necazuri în lume, dar ceea ce sufăr eu nu mai suferă nimeni. Orice altă cruce e mai uşoară ca aceasta.

Dar Domnul a hotărât totul înainte. El a hotărât şi crucea noastră. Noi nu suntem stăpâni, ci trebuie să fim copii ascultători.

Fratele meu, gândeşte-te că ai fi primit dreptul să-ţi alegi tu crucea pe care trebuie să o porţi. O, numai atunci ai putea vedea cât de greu este să alegi!

Vrei să îţi alegi boală? Te rog nu răspunde îndată da. Eu ştiu ce este boala şi nu o voi lăuda.

Calea Crucii lui Hristos

 

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Ev. de la Marcu Cap. 8, Vers. 34-38.

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru.

Să luăm pe rând învăţăturile din ea: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui.

duminică, 13 septembrie 2020

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…

 


Cunoscut ca Praz­ni­cul Înălţării   Sfintei Cruci, hra­mul cel binecuvântat al acestei Dumi­nici este legat, în primul rând, de o altă lucrare pe care pogo­râ­rea cea plină de iconomie a Duhului Sfânt a îngăduit-o Sfintei Elena, maica bine-credinciosului împă­rat Cons­tantin. Căci nu este vorba aici doar de aflarea şi înălţarea Sfintei Cruci deasupra credin­cioşilor din Ierusalim de către Pa­triarhul acelor zile. Căci nu pentru aceasta se deplasase cin­stita maică până la Cetatea de har luminată a Sionului. Ci, crugul sărbătorii Sfinţirii, Târno­sirii Bi­sericii Învierii Dom­nului, era mo­mentul care marca preg­nant pre­zenţa împă­rătesei pămân­teşti în cetatea Împăratului celui Răstignit.

Aflată în acea vreme în călătorie în Ţara Sfântă, Sfânta Elena ajunsese acolo cu două scopuri clare. Pe de o parte, vizitarea locurilor sfinte şi de cer pomenitelor fapte ale Domnului Hristos, dar şi încununarea lucrărilor uneia din cele mai minunate alcătuiri de pământ şi cer din lumea Bizanţului dintâi – Biserica Învierii Domnului. Ctitorind alte multe biserici (în oraşul de lângă Colonia [Koln] în care-şi avea dintâi sediul Împăratul, în Roma, în Con­stan­tinopol sau satul sud-dunărean unde se născuse Elena) fericita maică vedea de-acum împlinindu-se visul ei cel binecuvântat – un locaş de închinare în Ierusalim (în aceeaşi perioadă construise altul la Betleem, cinstind Naşterea lui Hristos)

Predica Pr. Arsenie Boca la Înălţarea Sf. Cruci


 O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci

 


fragment din Praznicar

 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Preaiubiţi credincioşi!

N-a trecut o săptămână de când am prăznuit pe Născătoarea Celui Care a purtat Crucea pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi „sabia trecută prin sufletul ei” (Luca 2, 33) iat-o acum prăznuită. Şi odată cu ea, toată istoria mântuirii noastre. Care, în capul Crucii, al aşteptării ei, începe cu mult înainte de a o vedea noi. Căci pomul cel din mijlocul Raiului, lemnul corabiei lui Noe, şarpele cel în pustie înălţat sau toiagul care lovind piatra şi pustia Merei apă dulce a dat neamului lui Israel, cel aflat în căutarea Ţării Sfinte (Ieşire XV, 22; XVI, 1), după ce mai înainte vreme despărţise apele mării, ca pe israeliteni să-i facă prin ape ca pe uscat a merge (Ieşire 17, 11) şi alte câteva momente ale istoriei mântuirii, vădeau venirea Crucii în taina izbăvirii noastre din rău şi din plata răului, din moarte.

Astăzi, în schimb, noi, cei care am şi primit învăţătura despre Patima şi Învierea Domnului şi despre rolul pe care Crucea Sfântă l-a căpătat în acest fel pentru noi, astăzi zic, am cântat: „Dumnezeiasca vistierie cea ascunsă în pământ, Crucea Dătătorului de viaţă, pe cer s-a arătat credinciosului împărat şi biruinţa cea împotriva vrăjmaşilor lămurit a închipuit-o; de care cu credinţă bucurându-se, şi din dumnezeiască râvnă, spre privirea celor de sus înălţându-se, cu sârguinţă a scos-o din sânurile pământului, spre scăparea lumii şi mântuirea sufletelor noastre” (Litia praznicului, facere a lui Teofan).

Semne profetice ale Crucii lui Hristos

 


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

“Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.”

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face referire la cea mai importantă prefigurare a Sfintei Cruci în Vechiul Testament, şi anume înălţarea şarpelui pe un stâlp de către Moise în pustie, pentru a vindeca pe evrei de muşcăturile şerpilor veninoşi (cf. Numerii 21, 8-9).

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt multe locuri în care este prefigurată taina Crucii şi a izbăvirii neamului omenesc prin Pătimirile şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Tâlcuirea evangheliei Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Ioan 3, 13-17 –


 Preot Iosif TRIFA

Evanghelia de Duminică e în legătură cu o întâmplare din Biblia Vechiului Testament. Dumnezeu trimisese asupra Israelitenilor şerpi veninoşi ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus într-o prăjină ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa, şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia, şi nu murea“ (IV Moise 21, 6-8).

O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament! Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.

sâmbătă, 12 septembrie 2020

Actualitatea Evangheliei | Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci (Ev. Ioan III, 13-17) » Convorbirea cu Nicodim

 


Deşi în calendarele ortodoxe Duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicodim“, trebuie să recunoaştem că cele cinci versete ce le conţine sunt numai parte din această convorbire care dăruieşte fundament desăvârşit credinţei noastre.

pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA

Dintâi, ne-am întrebat oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei împărţiri de text dumnezeiesc – strâns între coperţile Evangheliarului – nu au lăsat convorbirea întreagă, adică pornind de la Ioan III, 1 până la capăt Ioan III, 21. Şi mi-am adus aminte de înţelepciunea de demult a bătrânilor care spuneau că niciodată în arc nu aşezi mai multe săgeţi, de vrei să-ţi nimereşti prada. Şi mai apoi mi-am adus aminte că, în fond, convorbirea aceasta (din Ioan III) se va încheia (dacă s-a încheiat vreodată…) cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina faptelor camaradereşti (Ioan 19, 39 ş.u.).

Întâia mărturie

Iată dar că numai o parte a discuţiilor de taină ne este pusă la inimă de ritmul liturgic al Bisericii. Să nu uităm că, în ordinea trupului liturgic, care în Biserica Ortodoxă îşi marchează începutul cu 1 septembrie, aceasta este cea dintâi mărturie: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Şi desigur, de la această mărturie despre Sine – a lui Dumnezeu despre Dumnezeu – trebuie să plece fundamentarea întregii noastre credinţe. Este clar că Evanghelistul Ioan, trecând prin cuvinte convorbirea între Nicodim şi Hristos Domnul, face lucrul pedagogului. Mai întâi arată că fără Botez (Ioan 3, 3 şi 3, 5), şi acela temeluit pe veşnicia dragostei jertfitoare a lui Dumnezeu, nu se intră în Împărăţia Cerurilor, pentru ca, mai apoi, să arate că, în fond, un Botez despre al cărui conţinut nu ştii şi nu trăieşti nimic, n-are folos decât în iconomia Duhului şi nicidecum în lucrarea spre desăvârşire.

duminică, 6 septembrie 2020

Miezul din cununa sfinţilor – Naşterea Maicii Domnului

Sfântă, Sfântă, Sfântă/ ca o lacrimă plăpândâ/ vino dulce adiere/ peste greul trup de miere// Sfântă Maică şi Fecioară/ ruga ta caldă coboară/ peste lumea asta rece/ peste verbul care trece.

Într-o lume a amintirilor, fiecare om îşi poate imagina doar cum i-a fost propria naştere. De naşterea mamelor nici nu mai pomenim. Şi, totusi, exista o naştere a Naşterii. În fiecare an, la 8 septembrie, după ce au trecut doar şapte zile de la începutul Anului bisericesc, prăznuim Naşterea Maicii Domnului.

Orice cunună, cât am căuta, nu are început şi sfârşit, dar, dacă tot ne este data neliniştea căutărilor, vom descoperi ca are miez. În cununa sfinţilor de peste an, Naşterea Maicii Domnului este miezul. Un miez dulce, adevărat şi, mai ales, bisericesc.

Naşterea Maicii Domnului este miezul dulce al existenţei noastre, deoarece este Naşterea Bucuriei. Acum se înnoieşte tot neamul omenesc şi amărăciunea Evei în bucurie se preschimbă. De la durerea naşterii de copii transmisă Evei până la plinătatea harului începută de Pururea Fecioara Maria este cale de o sărbătoare dulce. Toată făptura zidită şi nezidită se ospătează din această sărbătoare, din acest miez fără de margini. Ziditorul, înomenindu-Se, ridică făptura la starea sfinţeniei. Ce dulceaţă poate fi mai mare decât acest fapt: Cuvântul lui Dumnezeu Ziditorul S-a unit cu firea oamenilor şi, prin aceasta, cu toată zidirea. Naşterea Maicii Domnului este miezul dulce al sărbătorilor bisericeşti deoarece înseamnă nu doar dezlegarea neputinţelor omeneşti, cât mai ales dezlegarea darurilor dumnezeieşti.

Sfântul Ioan Maximovici – Predică la Naşterea Maicii Domnului



Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?

În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).

vineri, 4 septembrie 2020

PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII


Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a treisprezecea Duminică după Rusalii, în Duminica Evangheliei „slujitorilor celor răi”, cum mai este supra-numită. Pentru a putea pricepe despre ce este vorba în Duminica de astăzi, în Evanghelia de astăzi, haideţi să o citim împreună.

„Ascultaţi altă pildă:
Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui din roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut cu ei tot aşa.
La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui». Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
I-au răspuns: «Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor».
Zis-a lor Iisus: «Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri.
De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va spulbera»”.

Textul este cuprins în Evanghelia de la Matei, la capitolul 21, versetul 33 până la 44. Dar, pentru a ne lămuri asupra sensului profund al acestei pilde, aş vrea să facem în primul rând două adaosuri – să le numim. În primul rând, să vă spun că pilda a-ceasta a rosti-o Domnul după ce a intrat în Ierusalim. Ba, mai mult, după ce Domnul a alungat vânzătorii din Templu şi a atins smochinul cel neroditor. Iar finalul ei, ultimele două versete ale capitolului 21, ne spune aşa: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socoteau prooroc, adică spunător de adevăr”.

Meditaţii la apostolul din Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor răi) – I Cor. 16, 13-24 –

13. Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!

Versetul 13
Fiţi oameni!
 
Când Diogene, marele înţelept din vechime, umbla odată pe străzile cetăţii sale, ziua la amiazi, cu un mare felinar aprins – oamenii strânşi cu grămada în jurul lui îşi băteau joc de el, întrebând:

– Ce cauţi, bătrânule înţelept, cu lampa ta aprinsă ziua la amiaza mare?

– Caut un om! – a răspuns el.

– Şi cum, nu vezi nici un om pe aici? – râseră ei.

– Caut un om! – a zis el, lăcrimând cu tristeţe. Pentru că a fi om este lucru mare. Puţini dintre cei ce umblă pe două picioare sunt oameni.

Un mare scriitor rus, de la începutul secolului nostru, adaugă şi el, zicând că „Om trebuie scris cu literă mare, pentru că a fi Om este cel mai mare lucru“.

Pilda cu via cea neroditoare



Tâlcuirea evangheliei Duminicii a 13-a după Rusalii – Matei 21, 33–4
 
Pilda de mai sus a spus-o Mântuitorul în legătură cu poporul israelitean. Via din pildă închipuia pe poporul israelitean şi legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu el prin Moise. Ca pe o vie adusese Dumnezeu pe poporul israelitean din Egipt şi-l sădise în pământul făgăduinţei, iar via a dat rădăcini şi a umplut ţara (Ps. 79, 9-12). Această vie, adică legământul ce-l făcuse Dumnezeu cu israelitenii, prin Moise, era dată în seama „lucrătorilor“, adică în seama preoţilor, arhiereilor şi cărturarilor poporului, ca „să lucreze“ în ea, adică să vestească poporului neîncetat acest legământ şi roade de fapte bune să facă. În această vie a poporului israelitean, Dumnezeu sădise şi făgăduinţa unui Mesia Mântuitor. Lucrătorii viei, arhiereii şi cărturarii poporului, trebuiau să lucreze în cunoaşterea şi aflarea acestui Mântuitor. Însă lucrătorii viei au lăsat via nelucrată şi de aceea poporul a uitat pe Săditorul viei, pe Dumnezeu, iar pe Cel făgăduit – pe Iisus Mântuitorul – nu L-au cunoscut când S-a ivit între ei, ci L-au omorât, precum au omorât şi pe „slugile“ Domnului, pe profeţi. Via Domnului sădită în poporul israelitean „s-a umplut cu spini şi nici o roadă n-a făcut“ (Isaia 5, 4). De aceea poporul israelitean a fost nimicit şi împrăştiat prin război, iar via lor, adică sufleteasca mântuire prin Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos a fost luată de la ei şi dată neamurilor, adică popoarelor păgâne care s-au încreştinat.

PILDA LUCRATORILOR CELOR RAI. Talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur

“Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvîrşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.

Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin această pildă să arate cît de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?

Predica Patriarhului Daniel: Chemarea sfântă cere răspundere maximă. Duminica a XIII-a după Rusalii. Pilda lucrătorilor celor răi

Adevăratul păstor de suflete trebuie să fie şi un om de cultură

Necesitatea ca preotul să aibă o bună cultură de specialitate este cerută de însăşi misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, primită, răspândită şi trăită, învăţătura creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută. Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.

Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi cele duhovniceşti este preotul, învăţătorul prin excelenţă al credinţei creştine. Pentru a putea fi un bun propovăduitor, învăţător şi apărător al credinţei creştine, preotul trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică şi aprofundată cunoaştere a învăţăturii de credinţă a Bisericii şi a teologiei creştine , precum şi a metodelor şi a mijloacelor pentru propovăduirea sau transmiterea ei. Ca şi ucenicii Domnului, preotul este: „sarea pământului” şi „lumina lumii”, „luminează înaintea oamenilor” .