29 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

[I In. 1,8-2, 6; Mc. 13, 31 - 14, 2].

 Învăţătura desprinsă ieri din spusele Apostolului ne-o vesteşte acum, de-a dreptul, Evanghelia. „Luaţi aminte, privegheaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Vegheaţi, dar,... ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind." 

Trebuie să aşteptăm şi să avem în gând în fiecare clipă faptul că acum, acum va apărea Domnul şi va străluci ca un fulger de la un capăt al lumii la celălalt. Unora li se pare că această aşteptare a Domnului poate fi înlocuită cu aşteptarea morţii. E bine şi aşa (sau măcar aşa): dar aşteptarea venirii Domnului e una, iar aşteptarea morţii este alta. Gândul la venirea Domnului este deosebit de gândul la moarte; deosebite sunt şi simţirile care se nasc sub înrâurirea acestor două gânduri.

28 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 [II Ptr. 3,1-18; Mc. 13, 24-31]. 

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur noaptea." Hoţul se strecoară noaptea, când nu este aşteptat. Aşa şi ziua Domnului va veni când oamenii nu o vor aştepta; şi de vreme ce nu o vor aştepta, nici nu se vor pregăti pentru întâmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greşeală, Domnul a şi poruncit: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru" (Mt. 24,42).

 Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare?

 Trebuie să recunoaştem că nu. Moartea tot o mai aşteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni. Şi oamenii par a avea dreptate în privinţa asta: părinţii şi strămoşii noştri au aşteptat, şi ziua aceasta n-a venit. 

27 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

  [II Ptr. 2, 9-22; Mc. 13,14-23]. 

„Dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, acolo, să nu credeţi." Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, a zidit pe pământ Sfânta Biserică şi binevoieşte să rămână în ea în calitate de Cap, Dătător de viaţă şi Ocârmuitor. Aici este Hristos, în Biserica noastră Ortodoxă, şi nu este în nici o alta: nici să nu-1 cauţi, că nu ai să-L găseşti. Drept aceea, dacă va veni la tine careva dintr-o adunătură neortodoxă şi va începe să te încredinţeze: „la noi este Hristos", să nu îl crezi. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „noi avem comunitate apostolică şi la noi este Hristos", să nu îl crezi. 

26 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 [II Ptr. 1, 20 - 2, 9; Mc. 13, 9-13].

 Frica de Dumnezeu, care duce la începutul vieţii sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, este şi cel mai de nădejde străjer al acesteia atunci când cineva, urmând insuflărilor sale, pune acest început. Ne învaţă aceasta citirea Apostolului de acum, amintindu-ne de înfricoşatele judecăţi şi pedepse ale lui Dumnezeu, arătate încă de aici asupra celor care nu se supun voinţei Sale. „Dumnezeu, zice, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat". Erau curaţi şi locuiau în sălaş prealuminat; dar fiindcă au păcătuit, au fost aruncaţi în întunericul cel mai dedesubt. 

Aşadar, pe mine şi pe tine ne va cruţa Dumnezeu, dacă vom merge împotriva voii Lui?! 

Păgânătatea se răspândise pretutindeni în vremea lui Noe. Dumnezeu a adus asupra oamenilor potopul şi i-a pierdut pe toţi, afară numai de opt suflete, familia lui Noe. Nu s-a uitat că oamenii erau mulţi. 

25 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 [ II Tim. 2,11-19; Le. 18,2-8 ] 

Pentru a face să se întipărească mai bine în suflete adevărul potrivit căruia „trebuie pururea să ne rugăm şi să nu deznădăjduim" şi să continuăm a ne ruga, Domnul a rostit pilda cu judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina dar a împlinit până la urmă cererea văduvei nu pentru că s-ar fi temut de Dumnezeu şi s-ar fi ruşinat de oameni, ci numai şi numai pentru că văduva aceea nu-i dădea pace. 

Aşadar, dacă un astfel de om împietrit nu a putut să facă faţă unei cereri stăruitoare, oare Dumnezeu, Care este Iubitor de oameni şi Mult-Milostiv nu va împlini cererea stăruitoare, înălţată cu lacrimi şi inimă înfrântă către Dânsul?!

Patriarhul Daniel - Predică la Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului)

BOALA MORTALĂ A FARISEISMULUI ȘI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefăcută, osândirea, râvna vicleană

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sădesc în om gânduri şi simţăminte cu desăvârşire potrivnice fariseismului pierzător de suflet şi urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite însesi temeiurile pe care se întemeiaza si se zideste fariseismul. Paziti-va, a spus Domnul, îndeobste de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelisti lamureste ca prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit învatatura fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist întelege prin acest cuvânt fatarnicia lor (Lc. 12, 1). Este unul si acelasi lucru: din purtarea fatarnica apare felul de a gândi si învatatura fariseica; pe de alta parte, învatatura si felul de a gândi fariseic educa un fatarnic, pentru care nici un pacat nu este cumplit, nici o virtute nu merita cinstire; el nadajduieste sa îsi ascunda orice pacat, sa-l dezvinovateasca, sa si-l îndreptateasca si sa înlocuiasca toate virtutile prin prefacatorie.

Domnul i-a deprins pe ucenicii Sai cu o purtare fara ocolisuri, nefatarnica, întemeiata pe întelepciune sfânta, nu îndreptatindu-se pe sine cu viclenie – purtarea din care trebuie sa lumineze virtutea curata si sa atraga prin cereasca sa frumusete privirile si inimile oamenilor.

Boala slavei deşarte

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii

(a Vameşului şi a Fariseului)

Evanghelia de la Luca 18,10-14

¹⁰ Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. ¹¹Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. ¹² Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. ¹³ Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. ¹⁴ Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

 1. „Doi oameni”. Înseşi cuvintele prin care evanghelistul introduce această pildă ne arată că ea a fost adresată „către unii care se credeau drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (v. 9).

Vameşul şi fariseul … sau smerenia şi trufia

 

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.

Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

 

Ar fi bune virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.

Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – virtuţi unite cu smerenia vameşului.

Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Sfântul Ioan de Kronstadt - Gânduri ispititoare la rugăciune

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cui aduc oare suferinţă îndoiala, necredinţa, hula? Celui căruia i se adresează, adică celui pe care îl acuzi că se îndoieşte, că nu crede, că huleşte, sau celui care într-adevăr se îndoieşte, nu crede, huleşte? Fireşte, acestuia din urmă. Când face aceste învinuiri, el tremură de frică, deşi n-ar trebui să se teamă (Psalmul 13, 5), îl chinuie îndoiala, necredinţa, hula.

Ob­sesia agoniei sale spirituale rămâne neschimbată, ea îl domină, crede că îşi va putea face o părere mai bună despre sine, care să-i aducă linişte sufleteas­că. Dar nu va ajunge la linişte decât prin căinţă şi după ce va părăsi vechile, falsele idei legate de această deprindere, începând să gândească altfel, în spi­ritul adevărului şi al bunelor intenţii. De aceea, nu trebuie să ne îndoim sau să ne revoltăm şi cu atât mai puţin să cădem în descurajare şi deprimare atun­ci când ne rugăm sau în altă vreme, când ne vin gânduri de îndoială, necredinţă, hulă. Pentru că aceasta este o ispită diavolească.

Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

Perioada Triodului în Biserica Ortodoxă

 

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuş spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuş spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria“ (), trei, şi „odi“ (), odă, adică cântare în trei ode/strofe.

Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului şi care, totodată, sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului - care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor, având 10 săptămâni; perioada Penticostarului - care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor (prima după Pogorârea Sfântului Duh) - şi perioada Octoihului - cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an.

Criteriile bârfei

 

În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.

Despre smerenie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

M-a întrebat un bătrân odată: "Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?" (El umbla iarna cu capul gol si descult, prin zăpadă.) "Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotesti că tu esti ceva mai mult decât altul, că esti mai bun, mai frumos ca altul..." "Săracu' de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?" A stat opt ani cu mine... Părintele Ghenadie Avătămănitei. Nu vedea nici el, săracul, ca si mine...
Iaca, asta e mândria: când te socotesti că stii mai mult decât altul, că poti ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Si e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socotesti că stii mai mult, că poti mai mult, că faci mai mult, să nu pătesti ca acela care socotea că face, că drege, că posteste, iar cel de lângă usă plângea si îsi bătea pieptul că nu are nimic bun. Si a câstigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însusi - Vamesul si Fariseul...

Ideea şi vrednicia smereniei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, 1, 15).

Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei.

24 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

  [ II Petru. l, 1-10; Marcu. 13, 1-8 ]

Înşirând virtuţile pentru care se cuvine să avem toată silinţa după primirea puterilor harice, Apostolul grăieşte şi ne îndeamnă: „Dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos" (II Petru. l, 8). ....Aceste virtuţi trebuie lucrate nu doar o dată, ci trebuie să facem în aşa fel ca ele să rămână pururea în noi, să fie înrădăcinate în noi şi astfel fiind, să nu rămână la aceeaşi treaptă, ci să sporească din ce în ce mai mult, crescând în putere şi rodnicie. Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos". Intră întru cunoştinţa Domnului cel care crede în El şi îl mărturiseşte. ,

Zici că ai credinţă? Ia seama să nu faci această credinţă deşartă şi neroditoare.

Virtutea smereniei şi păcatul trufiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Zis-a Domnul pilda aceasta: „Doi oameni au intrat în biserică să se roage - unul fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga întru sine: «Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig...» Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!»

Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa lui decât acela. Că tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cela ce se smereşte înălţa-se-va." (Luca 18, 10-14)

Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.

De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.

Păcatul mândriei şi virtutea smereniei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se apropie Postul Mare, timpul când fiecare dreptmăritor creştin este chemat de Biserică să îngrijească, mai mult de sufletul său, de sănătatea acestui luminător al trupului.

            Pregătirea deosebită pentru post începe astăzi, în duminica vameşului şi a fariseului, şi continuă în cele trei duminici următoare.

            Începând de astăzi, în fiecare biserică, se cântă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă”, în Evangheliile care se citesc în aceste patru duminici se dau îndemnuri şi învăţături în legătură cu Marele Post.

             De pildă, astăzi, ni se dau învăţături despre păcatul mândriei şi despre virtutea smereniei, în duminica următoare, a fiului risipitor, despre bunătatea lui Dumnezeu şi iertarea celor ce păcătuiesc şi se pocăiesc; urmează apoi duminica judecăţii viitoare, în care ni se aminteşte despre judecata viitoare şi despre răsplătirea veşnică a faptelor noastre bune şi despre pedepsirea celor rele, şi, în sfârşit, în duminica a patra, se face amintire despre căderea strămoşilor noştri în păcat şi despre gravele urmări ale neascultării.

Lecţia discreţiei - predică la Duminica Vamesului si Fariseului

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

„Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a lumina sufletelor noastre. Iată vremea bineprimită, iată vremea pocăinţei! Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ca, trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de-a III-a zi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care mântuieşte sufletele noastre.”

Iubiţi credincioşi,

iată-ne în cea de-a 33-a Duminică după Rusalii, numită şi „a vameşului şi fariseului”, dar care, din punct de vedere duhovnicesc, marchează începutul Triodului, al acelei perioade din viaţa bisericească şi din cultul liturgic al Bisericii, care este legată indi-solubil de momentul cel mare al Învierii. Este vremea plângerii dinainte de plângere, este vremea care vesteşte Învierea lui Hristos, prin pocăinţă şi participarea noastră împreună, laolaltă, ca Biserică a lui Iisus Hristos, la Patimile şi Moartea Mântuitorului, pentru a putea vedea cu adevărat şi Învierea Lui.

Plânsul ascetic al vameșului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Lc. 18, 10-14)

Spun unii ca, cata vreme fariseul, intr-un anume fel, ii osandeste si zugraveste pe oameni ca rapitori, nedrepti si curvari, inca nu se poate cunoaste starea lui duhovniceasca. Şi ca atunci cand il osandeste pe vames, se cunoaste cu totul ca s-a inselat.

Eu, Fiilor, va spun ca mai inainte chiar de a-l judeca pe vames se poate recunoaste inselarea sau starea mincinoasa a mintii, sau inalta gandire despre sine a fariseului! Ma veti intreba cum? Din ce traim in fiecare zi ne sunt cunoscute doua pricini:

Prima, fariseul foloseste energia mintii sale, adica pri­ma luminita a mintii, pentru vederea actiunilor si pacatelor straine si pentru zugravirea oamenilor dupa ele. (Una este sa spuneti ca cineva curveste, iar alta este sa spuneti ca cineva este curvar – prima data doar judecati, iar apoi deja osanditi.) Fariseul savarseste pacatul cel mai greu. Vom in­telege ca prima lumina nu se foloseste pentru vederea pa­catelor straine, ca nu ii este data o astfel de putere sau forta de patrundere, sau insusire.

23 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 [ I Petru 4,12 - 5, 5; Marcu. 12, 38-44 ]. 

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul.

 Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul" şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă? 

Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. 

22 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 Noi, păcătoșii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morții, și să se învețe mintea cu ea ca, având frică de ceasul neașteptat al morții, să ne înfrânăm de la faptele cu care II mâniem pe Dumnezeu și să fim întotdeauna pregătiți pentru plecarea din aceasta viață. Sfântul Ioan Scărarul spune că pomenirea morții îi este necesară omului precum îi este necesară pâinea, și așa cum fără pâine nu poate trăi, așa nici fără amintirea morții nu își poate îndrepta viata sa. Fără pâine omul slăbește trupește, iar fără pomenirea morții slăbește duhovnicește. Pâinea întărește inima omului, iar amintirea morții întărește virtutea omului. Cine are pâine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morții, acela nu își va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. […]

            Astfel, pe unii moartea îi lovește pe neașteptate înainte de bătrânețe și îi răpește nepregătiți, iar pe alții, chiar și ajunși la bătrânețe, îi găsește tot nepregătiți și îi ia și îi arunca în focul gheenei! O, dacă fiecare creștin ar ține totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: "Nu știu ziua morții mele!" Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neașteptată și s-ar pregăti prin pocăință adevărată pentru plecarea din această viață, atunci moartea păcătoșilor nu ar mai fi atât de cruntă și sufletele creștinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!

21 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Adevarata pocăință constă nu numai în a-ți mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci și în a nu te mai întoarce la ele. Și nu numai să nu te întorci la păcate, dar să și plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; și nu numai să plângi pentru ele, dar să le și îndrepți prin nevoințele pocăinței, nevoințe care nu numai ca ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar și întrece pe acestea. Deșartă este pocăința celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare și printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea și beția lui repetată! Nefolositoare este și pocăința aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului își poate curăța păcatele grele, de moarte, săvârșite timp de mulți ani! Nedreaptă este și pocăința celui care nădajduiește că prin câteva suspine și câteva bătăi ân piept să îndrepte multele lui nedreptăți! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândește că prin lacrimi puține, fără ostenelile și nevoințele specifice adevăratei pocăințe, își poate spăla multele lui fărădelegi și necurății, și astfel să se izbăvească de chinurile veșnice!

20 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

   

Păcătoșii nu renunță la fărădelegile lor și nu vor să dobândească virtuți pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu īi este teamă să omoare un om, socotește chiar că aceasta este o fapta de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupești, el nu le recunoaște ca fiind păcate, socotindu-le necesități ale firii. Viclenia el o consideră īnțelepciune; fiecare păcat este gata să īl socotească virtute, faptă firească, și se laudă chiar cu necuviința: "Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui" (Ps. 9, 23); lucrul de care ar trebui să se rusineze, cu acela se mângāie; fapta pentru care ar trebui să plângă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea īnapoi și să fugă cât îl țin puterile, pe acelea le dorește și le caută cu sârguință. […]

19 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 

 Ah, cât de multe sfaturi și îndemnuri la virtuti avem în scrierile Proorocilor, Apostolilor și ale Sfintilor Părinti si cât de des auzim povețele învățătorilor duhovnicești. Insă cât de puțini sunt cei care le ascultă, cât de puțini sunt cei care se mântuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulți învățători: un singur diavol șoptește și păcătosul este gata să îl asculte! Dar însăși firea noastra cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoși ce rele nu-l învață? Și deseori se întâmplă ca, un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învață tot răul. Iar cine ajunge să se obișnuiască cu păcatul și cine se înrudește cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu și nu îi este frică să săvârșească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obișnuim cu păcatele și să ne ridicăm cât se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte și nu se ridică imediat prin pocăință, acela va cădea ușor în păcat și a doua si a treia oară și, repetându-l, va îndrăzni să facă și alte păcate mai grele. Așadar, este de ajuns să păcătuiești prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este faptul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăință. […]

 Dar pentru că păcătosul nu se grăbește să facă pocăință, păcatele se repetă și i se întâmplă după cuvântul înțeleptului Solomon: “Când vine cel nelegiuit, vine si defăimarea și o dată cu rușinea și batjocura” (Pilde 18,3), ceea ce înseamnă: atunci când păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mântuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamana atunci cu omul care s-a prăbușit din înalțime în prăpastie; nu mai are de ce să se țină, cade în adânc și se sfarâmă. Iată, așa și păcătosul care cade din viața plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăință, începe să cadă din păcat în păcat: si îi va fi foarte greu, deși este cu putință să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre pacat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural și face parte din firea lui; asadar, nu te lenevi să faci pocăință pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea în prăpastia răului și vei pieri. […]

Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

18 februarie - Lumina zilnică din Scripturi

 

Orice Isaac are doi fii: aceştia sunt legea duhului şi cugetul trupesc

Potrivit literei, e limpede că Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate lucrurile mai înainte de a fi ele, a cunoscut ce fel avea să fie fiecare dintre cei doi după alegere, şi fiindcă ştia, pe unul l-a urât, iar pe celălalt l-a iubit.

Pentru care pricină Scriptura spune că Isav a fost urât de Dumnezeu chiar mai înainte de a se naşte, iar Iacov, dimpotrivă, a fost iubit de El?

Potrivit literei, e limpede că Dumnezeu, Cel ce cunoaşte toate lucrurile mai înainte de a fi ele, a cunoscut ce fel avea să fie fiecare dintre cei doi după alegere, şi fiindcă ştia, pe unul l-a urât, iar pe celălalt l-a iubit. Iar dacă cineva cercetează textul potrivit anagogiei, va fi urâtă de Dumnezeu orice minte care, asemenea lui Isav, este păroasă (îngroşată) din pricina materiei lumeşti şi asprită de cugetele neîngăduite.

Femeia cananeancă

 

 

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea. Ea îi ține calea, topită de nefericire, strigă și-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23). O nesocotește, o disprețuiește, ba se poate spune că o și batjocorește, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva și a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojana? Tăcerea aceasta, de gheață e mai rea decât sudalma și ustură mai cumplit decât insulta.

Taina Cananeencei

Matei 15, 21-28

Nu-i greu de închipuit cât de jos era privită femeia în lumea prin care a poposit Hristos la Întrupare. Ea este sesizabilă în goana după libertăţi în care se încurcă femeia zilelor noastre. Inclusiv nebuna libertate de a refuza maternitatea, naşterea de prunci ajungând să fie socotită un soi de retardare sufletească.

Femeia din Evanghelia acestei Duminici, femeia cananeeancă (Mt 15, 21-28), este printre cele mai de plâns modelel feminine ale lumii, până la întâlnirea cu Hristos. Femeie. Cananeeancă, adică „câine” în viziunea deloc liberalilor iudei şi cu o copilă „rău chinuită de un diavol” (Mt 15, 22). toate şansele de a deznădăjdui, de a-şi pierde credinţa, de a se pierde ca om.

Strigătul de mamă

Evanghelia despre femeia cananeancă citită duminica trecută ne readuce în memorie dragostea şi jertfa, lacrima şi suferinţa, dorul şi bucuria fiecărei mame, căci, într-un fel sau altul, se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit şi apreciat de Mântuitorul Hristos Care, privind la credinţa şi stăruinţa ei, i-a tămăduit copila bolnavă. Şi, la drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame nu vedem noi oare strigătul, rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-şi ele copiii suferinzi de boli fizice şi sufleteşti, înalţă rugăciuni, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici, implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaş, impulsiv, neadaptat şi încăpăţânat, nu socializează, nu merge la biserică, nici nu se roagă, nu ţine sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de părinţi, nu este motivat să-şi croiască un viitor, fiind delăsător. Fumează sau consumă alcool.

Insistența trezvitoare a femeii cananeence

Potrivit Sfântului Apostol Petru, Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate, se nevoiește pentru viața virtuoasă, este primit de El[1]. Cu toate acestea, atunci când femeia cananeancă, cea care „a ieșit” din hotarele cetăților păgâne Tir și Sidon, în scopul de a-L întâlni pe Domnul, Care se apropiase de acea regiune, a vrut să vorbească cu El, Acela nu a arătat nici măcar intenție de a-i adresa vreun cuvânt. A evitat dialogul cu acea femeie.

            Potrivit cu textul evanghelic, de îndată ce femeia cananeancă s-a apropiat de cei care-l însoțeau pe Domnul, a început să strige cu putere ca s-o audă și să ia aminte la ea: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea rău se îndrăcește. Domnul însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Nu i-a dat nici o importanță. Mai mult încă, atunci când Ucenicii Săi, deranjați de strigătele cananeencii, L-au rugat, spunându-I „Slobozește-o, că strigă în urma noastră!”, Domnul „a dezmințit” cuvântul lui Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor și nu face deosebire între neamuri și Israil, și le-a spus Ucenicilor Săi: „Nu sunt trimis decât numai la oile cele pierdute ale casei lui Israil”.

Despre credinţa femeii cananeence

"Şi ieşind Iisus de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeancă, ieşind din hotarele acelea, a strigat către El, zicând: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăceşte»“.

Evanghelistul Marcu spune că Iisus a intrat într-o casă, dar n-a putut să rămână tăinuit.

– Dar pentru ce S-a dus Iisus în părţile acelea?

– După ce Hristos a desfiinţat porunca Vechiului Testament cu privire la mâncăruri, mergând pe aceeaşi cale, a deschis şi neamurilor uşa. Aşa şi Petru a fost trimis la Corneliu sutaşul, după ce mai întâi primise porunca de a desfiinţa legea cu privire la mâncăruri.

Dar poate că cineva m-ar întreba:

– Pentru ce Hristos S-a dus la păgâni, când El a spus ucenicilor Săi: „în calea păgânilor să nu mergeţi”?