Marți, 13 - De ce este păcat să credem în superstiţii

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".

Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...". 

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim. Aflaţi mai multe »

Orice păcat, oricât de mic ar părea el, întinează sufletul

Două femei au plecat odată la o mănăstire, spre a se închina. Una dintre ele era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, cealaltă însă nu se credea câtuşi de puţin păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici la viaţa ei.
La mănăstire, părintele a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar mai apoi le-a trimis la câmp, dându-le un altfel de canon. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare pe care o va găsi, iar celei mai puţin păcătoase, să aducă diferite pietricele.
Femeile au făcut ascultare, iar mai apoi s-au întors la părintele cu pricina. Văzând că au adus pietrele cerute, părintele a zis fiecăreia să aşeze pietrele de unde le-a luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar părintele a întrebat-o: