Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:
"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan))
Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.
Numai Gacko, spui tu, a dat mai mulţi eroi decât orice oraş european. Şi Nevesinje, şi Drobnjaci! Toţi eroii pe care îi aminteşti în scrisoare, cum ar fi: popa Bogdan Zimonici, Noviţa Ţerovici, Iakov Dakovici, Stoian Kovacevici şi alţii, au fost nişte copii mari. Credinţa lor în Dumnezeu şi în biruinţa finală a dreptăţii a fost precum credinţa copiilor, simplă şi curată, neroasă de îndoială şi nepătată de socoteli murdare. Cei temători de Dumnezeu şi iubitori de popor nu pot să nu fie eroi. Cine se teme de Dumnezeu şi iubeşte poporul, pentru acela moartea e o glumă. Iar cine nu se teme de moarte, de ce altceva se mai poate teme? Ceea ce povestesc despre popa Bogdan martorii oculari nu se află, cred eu, nici în legendele cântecelor indiene. El credea atât de mult că Pronia îl apără şi că nu poate să piară, încât striga tovarăşilor înspăimântaţi: „Ascundeţi-vă în spatele meu!”. Şi ce spate lat avea popa Bogdan, ştii tu mai bine, fiindcă l-ai văzut în carne şi oase.
Sărbătoarea de astăzi este un praznic împărătesc. Este coroana sărbătorilor Domnului. Dacă Naşterea lui Hristos este începutul şi rădăcina, sărbătoarea de astăzi este sfârşitul şi culmea. Să aruncăm o privire asupra acestui fapt minunat pe care îl sărbătorim astăzi.
***
După învierea Sa, Domnul nostru a rămas patruzeci de zile aici, pe scoarţa pământului. Însă în această perioadă nu a rămas fără să lucreze. S-a arătat în diferite locuri şi în diferite momente ucenicilor şi apostolilor Săi. În ce scop? Ori de căte ori Domnul s-a arătat înaintea ucenicilor Săi, mai întâi le-a dat binecuvântarea şi pacea Sa ,,care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7), pentru care se roagă neîncetat Biserica noastră. Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia cerurilor, le-a spus că nu trebuie să mai zăbovească în Ierusalim, ci să se împrăştie în toate părţile lumii şi să propovăduiască Evanghelia. Şi, în sfârşit, a profeţit că împărăţia Lui, care este duhovnicească, nici un diavol, nici o putere nu va putea vreodată, să o submineze şi să o nimicească. Prin aceste arătări, toţi ucenicii Lui, şi chiar cel mai necredincios, Toma, s-au încredinţat neclintit că Domnul a înviat.
cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare,
că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.”
(Troparul praznicului)
Să nu creadă cineva în mod eronat că prin Înălțarea Sa Hristos, deci Dumnezeu, ne părăsește, căci tot El ne spune: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18).
Să nu ne scape două momente destul de importante din scena Înălțării, în timp ce se înălța la cer Domnul binecuvânta… și ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
Domnul S-a înălțat, însă ne-a făgăduit că îl va trimite pe Mângâietorul, Duhul Sfânt, și tot El zice: „… când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan, 12, 32). Așadar, prin Înălțarea Domnului trebuie să înțelegem șansa ridicării, înălțării noastre.
Deși viața pământească își are specificul și greutățile sale, „de pe dealurile bucuriilor în văile necazurilor, așa decurge viața unui om duhovnicesc”, vorba părintelui Dumitru Stăniloae, fiecare suflare omenească este chemată spre cele sfinte și dumnezeiești, deci cerești.
Nu e ușoară această desăvârșire și luptă de a ne înălța spre cele mai înalte culmi ale sfințeniei. Mulți renunță! „Cu cât mai strâns se apropie creștinul de pașii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său.” (Părintele Sofronie Saharov).
Când mama îndepărtează pruncul de la sânul său, acesta plânge amarnic. Nu rareori, lui i se pare că mama sa l-a părăsit definitiv şi este nemângâiat. Dar când mama ia pruncul din nou şi-l îmbrăţişează, bucuria lui este fără margini.
La fel se întâmplă, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur şi în viaţa noastră, când Domnul Dumnezeu ne încearcă cu adânci necazuri. Atunci ni se pare şi nouă că Domnul ne-a părăsit pentru totdeauna, că totul s-a sfârşit, nu mai avem nici o bucurie, nici o raza de lumină şi că noi o să pierim.
Dar nu pentru pieirea noastră ne trimite Dumnezeu mari necazuri, ci spre înţelepţirea noastră, pentru a ne încerca în credinţă şi pentru mântuirea noastră. Oare ne poate părăsi Domnul, când El a spus: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18); „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt:
Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc David în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.
Dumnezeu știe locașul lor și de acolo vor veni cu trupul, să-și lase trupul pe pământ, să fie uciși la sfârșitul istoriei neamului omenesc, ca după aceea să-și capete ființa duhovnicească, precum toți cei înviați și să se înalțe și ei la ceruri, împreună cu sufletele celor care vor fi mântuiți. Deci ei doi, Enoh și Ilie, au fost ridicați de Cineva, de Dumnezeu la ceruri.
Iisus Mântuitorul Se ridică prin puteri proprii, Se înalță la ceruri, pentru că era Însuși Dumnezeu. Trupul Mântuitorului Hristos era un trup cu totul special, un trup îndumnezeit. Dacă ați luat seama la Evanghelia citită în seara aceasta, Iisus Mântuitorul Se arată ucenicilor Săi și ei se uită la El și li se pare că văd duh. Iisus îi îndeamnă să priveasca bine și să vadă mâinile și picioarele străpunse de cuiele de pe Crucea Golgotei, că nu este duh, că duhul nu are carne și oase — cum avea El atunci, între Răstignire, Înviere și Înălțare. Și ca să-i poată convinge, îi îndeamnă să-I dea ceva de mâncare. Și mănâncă în fața lor, mănâncă dintr-un fagure de miere și dintr-un pește fript pe jăratic. Nu-I era foame lui Iisus, însă vroia să vadă ei, ucenicii, că El este același care a fost cu ei înainte de Înviere.
Preacuvioşi părinţi, stimaţi studenţi, ne-a rămas să ne întreţinem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ţine de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de mântuirea noastră, să vorbim despre taina Înălţării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre taina Jertfei, despre taina Învierii şi acum despre taina Înălţării, despre evenimentul cel din urmă din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Și acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălţării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.
Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.
Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.
Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.
Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Informaţii legate de acest praznic împărătesc se găsesc la Sfinţii Atanasie al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Augustin şi alţii, dar şi în Constituţiile Apostolice, iar pelerina Egeria, în jurnalul său de călătorie, descrie festivităţile care aveau loc în Biserica „Naşterii Domnului” din Betleem cu această ocazie.
La început, Înălţarea Domnului şi Cincizecimea se serbau împreună, Înălţarea fiind considerată preludiul Cincizecimii. Legătura dintre Înălţare şi Cincizecime se descoperă în cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16, 7).
Sfinţii Împăraţi şi „întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfânta Elena. Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărâmând sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui.
Sărbătorim astăzi pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi pomenirea lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înalţă spre cer.
Întru pomenirea lor, cu dreaptă credinţă, cu cucernicie, se cuvine să ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca unora care au urmat lui Hristos şi au slujit Evanghelia lui Hristos în lume.
Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au fost cinstiţi de Biserică, de la început, întocmai cu Apostolii, cu toate că ei n-au fost în temniţă ca Petru şi nici nu au fost legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiege ca Pavel şi n-au fost munciţi cu chinuri de moarte şi nici n-au înconjurat pământul ca să propovăduiască pe Iisus Hristos pretutindeni (Antim Ivireanul, Didahii).