Curiozitatea, o noţiune care încă stârneşte controverse. Unii o
înţeleg ca pe o modalitate de propăşire a umanităţii, considerând
ştiinţa drept fructul ei. Ba au socotit-o chiar generatoare de progres,
pretinzând că este fitilul din lumânarea învăţării. Alţii, dimpotrivă, o
tratează ca pe un păcat, zicând că „nu are morală; e poate cea mai
imorală dorinţă a omului“.
Dacă vedem în curiozitate modul de perfecţionare, de dezvoltare a
culturii, civilizaţiei, a societăţii în general, este, cred,
bine-venită. O curiozitate manifestată în cunoaşterea propriei persoane,
cu scăderile ori lipsurile inerente omului, în scopul de a le învinge
sau atenua, nu poate constitui ceva rău în sine. La fel, interesul
acordat naturii, fenomenelor ei, din dorinţa de progres, de adaptare,
face din noţiunea de curiozitate un mod de supravieţuire. Dar atunci
când prin aceasta ne manifestăm, cu o sete nestăvilită, dorinţa de a
afla amănunte insolite din viaţa şi preocupările semenilor noştri, cu
precădere ale persoanelor publice, o mai fi benefică? Dimpotrivă, într-o
astfel de situaţie ea declanşează reacţii contradictorii: ură,
repulsie, invidie, bârfă sau altele asemenea lor. Din curiozitate unii
au descoperit America, iar alţii au ascultat pe la uşi, au uneltit, au
şantajat, au intrat cu picioarele în intimitatea unui cuplu ori în viaţa
unei mănăstiri. Cu ceva timp în urmă auzeam că o televiziune de ştiri a
realizat un documentar despre pustnicii României. Ce gândiţi? O fi fost
o iniţiativă sinceră, de a prezenta frumuseţile Ortodoxiei? Tind să
cred că nu. Mai degrabă o reverberaţie a curiozităţii născătoare de
rating.