Eşti cel mai bogat: ai pe Hristos, Comoara Harului lui Dumnezeu.

O, dragii mei, Iisus Hristos este Viaţa, Iisus Hristos este Pâinea, Iisus Hristos este Apa; fără de El nu putem face nimic. În El sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Şi ceea ce ne trebuie mai mult aceasta este. A încerca să aduci lumină într-o inimă, fără să o străpungi cu Cuvântul Sfânt al dragostei lui Dumnezeu, este tocmai ca şi cum ai încerca să aduci lumină cu sacul sau cu obrocul într-un cort sau într-un loc întunecos.

A încerca să impui din afară legi sau porunci fraţilor şi surorilor, şi ascultătorilor, nu dă rezultate. Până când nu va locui Hristos în noi şi nu se face lumină, nu suntem nimic. Gândiţi-vă numai un moment la simplitatea vorbirii Sfântului Apostol Petru când Îl arată simplu pe Hristos, fără filozofii; cum scrie în Faptele Apostolilor, că toţi „erau străpunşi la inimă”…

Dragii mei, Hristos ne iubeşte pe toţi! Poate că încă nu ne-am dat seama de acest adevăr, că singur Hristos mai poate face rânduială în viaţa noastră, căci El este Miezul, El este Viaţa, El este Apa Vie… El este totul. Când Îl ai pe Hristos, ai totul din plin şi poţi înţelege totul prin Hristos. Dar când nu-L ai pe El, nu ai nimic, eşti un biet sărac… „mai sărac decât săracul care cere-un ban pe stradă”…

Meditaţii la apostolul din Duminica a 12-a după Rusalii

(Tânărul cel bogat) – I Cor. 15, 1-11 –

1. Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas

Versetul 1
Evanghelia pe care v-am propovăduit-o

Semnul lui Dumnezeu este statornicia. Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic…

Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţ sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?

Vezi marea, ale cărei ape le-a adunat El între nişte hotare de nisip slab şi mişcător. Ce măreaţă e totuşi marea şi câtă putere de valuri e grămădită în adâncurile ei! Şi totuşi cât de nemişcată din locul ei este şi marea… Nici furtunile puternice, nici cutremurele şi nici vreo altă putere nu-s în stare s-o mute din locul ei, să-i schimbe locul în care a aşezat-o Dumnezeu, Făcătorul ei!

Bogăţie

Bogăţie,
lanţ al morţii ce tragi sufletu-n pierzare,
cu pământul sau cu banii,
sau cu slava-nşelătoare,
tu desparţi pe veci de Domnul
mii de suflete-nşelate
care-ţi strâng mereu gunoiul,
îngropându-se-n păcate!

Bogăţie,
vis de-o clipă, a pieirii neagră şoaptă,
somn vrăjmaş din care moartea
şi sicriul mai deşteaptă,
câte suflete-amăgite ai pierdut tu pe vecie,
fum şi şarpe, şi-amăgire,
demon groaznic – bogăţie!

Omule ce-n lumea asta încă stăpâneşti avere,
nu uita,
prin ea-ţi strângi astăzi fericire sau durere!
De-o păstrezi zgârcit şi lacom,
ai s-o pierzi pe veşnicie,
dar de-ajuţi cu ea pe alţii,
vei găsi-o-n bucurie!

TRAIAN DORZ din ”Cântările Dintâi”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Patima băuturii şi beţiei se poate birui numai cu puterea Evangheliei

Am arătat până aici relele şi răutăţile pe care le face băutura. Sunt nenumărate aceste rele. Noi am arătat numai câteva din ele. S-ar putea scrie cărţi întregi. 
 

În cele ce urmează, vom arăta acum, mai pe larg, cum se poate birui această patimă diavolească. Beţivul este un îndrăcit, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur; este stăpânit de un duh rău, de care poate scăpa, numai cu putere de sus, de la Dumnezeu. De aceea, combaterea beţiei numai în direcţia aceasta se poate face cu succes. 

Patima beţiei s-a combătut şi se combate mereu şi în ţara noastră. 

Contra ei vorbesc medici, profesori, conferinţe, cărţi etc. Însă patima stă tot în picioare. De ce?

Pentru că pătimaşul nu e dus în singurul loc unde poate scăpa de patima beţiei: la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. De patima beţiei, omul poate scăpa numai cu darul şi ajutorul Celui care a venit în lume să nimicească lucrurile diavolului (I Ioan 4, 8) şi să ne scape de bântuielile lui.

Sf. Teofan Zăvorâtul: cuvant la taierea capului Sf. Ioan Botezatorul

Prin toată viaţa sa, de la început până la sfârşit,
Sfântul Înainte-Mergător le dă tuturor lecţii bune[1]
 

Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul Domnului, este cel dintâi model de viată călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui. Ca înainte-mergător al harului celui nou, ca propovăduitor al pocăinţei, ca arătător al rânduielilor după care ajunge omul să placă lui Dumnezeu şi călăuza către Hristos, el le este însă model şi îndrumător tuturor creştinilor în viaţa mântuitoare. Toate vârstele, toate clasele sociale şi toate felurile de meserii vor găsi destul spre zidire fie în faptele lui, fie în feluritele împrejurări ale vieţii lui.Acum prăznuim Tăierea capului Înainte-Mergătorului Ioan – sfârşitul şi cununa vieţii lui. Să străbatem, deci, cu pomenirea această viaţă începând de la zămislire şi până la moarte, aşa încât prin aceasta să împlinim datoria cinstirii lui pline de evlavie şi totodată să dăm fiecăruia putinţa de a lua din viaţa lui cele de priinţă şi trebuinţă, ca să tragă învăţătură şi să-i urmeze.

Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.

Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).

Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.

Cât de puțin în vremea sa a fost prețuit și înțeles Ioan Botezãtorul!

Cât de puțin în vremea sa a fost prețuit și înțeles Ioan Botezãtorul! Acest mare sol și mare trimes al lui Dumnezeu! Cât de puțin au fost înțeleși și prețuiți marii trimeși ai lui Dumnezeu în neamul și în vremea lor, pânã astãzi de cãtre oamenii cei la care duceau solia lor aleasã și mare! Așa a fost totdeauna dar nu va fi așa pe totdeauna.

Vestind Adevãrul veșnic într-o formã nouã potrivit vremii noi pe care o trãiesc oamenii, trimișii Domnului nu vor fi niciodatã, nici înțeleși și nici primiți de semenii lor, care trãiesc mereu privind spre trecut. Oamenilor le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este cãlduț, adicã ceea ce este comod. Iar trimeșii lui Dumnezeu osândesc chiar asta.

Să ne adâncim în Biblie cu Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut în anul 580, în Constantinopol, şi a avut parte de o educaţie aleasă. În vremea maturităţii sale, credinţa cea una era atacată de erezia monotelită care pretindea existenţa unei singure voinţe în Hristos. Apogeul frământărilor a fost atins în urma unui decret al împăratului Eraclie, dat în 638, prin care se poruncea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos şi, dimpotrivă, cu toţii să mărturisească existenţa unei singure voinţe în El. Acum Sfântul Maxim se angajează cu toată puterea, fiind sufletul mişcării de apărare a credinţei celei adevărate. A fost prins şi, în 662, a fost adus la Constantinopol pentru audiere. Pentru că nu voia să tacă asupra adevărului pe care-l apăra, i s-a tăiat, în faţa mulţimii, limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. În acelaşi an, exilat pe coasta răsăriteană a Mării Negre, a trecut la Domnul.

Această scurtă incursiune în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul dorim să fie un temei pentru aprinderea dorului nostru de a cunoaşte ce putere de pătrundere în Sfintele Scripturi şi în adevărurile dumnezeieşti avea acest Părinte filocalic. Dăm, în continuare, doar câteva frânturi din adâncirile sale în Biblie. Ca ostaşi ai Domnului – care vrem să înţelegem Sfintele Scripturi în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – sufletul nostru vibrează de o sfântă emoţie când, luaţi de mână de mâna dreaptă a Sfântului Maxim, care avea să fie tăiată pentru cele ce le-a scris, intrăm în mina de aur a Bibliei şi învăţăm a o tâlcui după cum limba martirului lui Hristos, Maxim, a ştiut să o facă.

Iertare şi iubire

“Gândiţi-vă, prieteni , fraţi, surori, părinţi şi prieteni şi copii, toţi:
ce minunat Mântuitor avem noi,
ce Patrie strălucită, fericită şi eternă
şi ce Slavă sărbătorească, iubitoare
şi dulce şi spuneţi dacă ştiţi, dacă cunoaşteţi, dacă puteţi: mai este ceva asemeni acestor comori veşnice, mai este ceva preţios ca Mărgăritarul nostru Ascuns şi mai este cineva atât de bogat ca noi, care le avem pe toate acestea chiar de pe acum, prin iubire?
Într-adevăr, nimeni!

Ce irizări de lumini, de ape, de raze şi de zări sunt aici unde am ajuns!

Totul miroase aici a crini înrouraţi, a trandafiri sărbătoreşti, a mir de nard curat de mare preţ.
Iubirea ne şopteşte atât de dulce din fiecare verset sfânt, ne îmbrăţişează din fiecare cântare, ne încălzeşte din fiecare rază.

Iertare sau răzbunare?

Sfâtul Pavel, într-una din epistolele către Corinteni, ne spune să nu ne ducem la tribunalele civile cu pricinile noastre, ci să rezolvăm între noi problema. La ora actuală, 40% din cei care au primit pământuri sau au probleme cu moştenirile sunt la tribunale. Şi sunt creştini! Unii stau neîmpărtăşiţi de 14 ani, unii nu se mai spovedesc, că tot au promis că se îndreaptă şi nu s-au îndreptat, unii au dreptate şi unii n-au. Dar şi cei care au dreptate şi cei care n-au, fiind creştini, ar trebui să rezolve ei problema. Aşadar, aplicarea practică a creştinismului aproape că nu există.

Aţi văzut ce-a făcut Sfântul Spiridon, dacă aţi ajuns să citiţi întâmplarea cu berbecii? El era păstor, era şi episcop şi păstor. Şi au venit noaptea hoţii la turmă şi dimineaţa i-a găsit tremurând şi neputând să se mişte. Şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi aici?”

Cununa iertării greșelilor

Gândeşte-te de cât de multe păcate eşti vinovat. De te gândeşti la ele, atunci nu numai că nu vei amâna să ierţi pe cei care ţi-au făcut rău, ci chiar vei alerga la cei care te-au supărat, ca să ai prilej de a ierta păcatele. Păgânii nu aşteptau răsplată şi, cu toate acestea, de multe ori, trăiau această filozofie, adică iertau pe cei care le făceau rău; iar tu, care ai nădejdi atât de mari, amâni de pe o zi pe alta, pregeţi să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău? Pentru ce nu vrei să faci înainte de timp, de dragul legii lui Dumnezeu, ceea ce va face timpul de la sine? Vrei să ţi se stingă duşmănia fără de răsplată, în loc să ai răsplată? Nu vei avea nici o răsplată dacă timpul îţi potoleşte duşmănia, ci, dimpotrivă, mare pedeapsă, pentru că legea lui Dumnezeu nu te-a înduplecat să faci ceea ce timpul a făcut. Iar dacă spui că te apucă furiile când îţi aduci aminte de ce ţi-a făcut duşmanul tău, adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cândva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora.Te-a vorbit de rău şi te-.a batjocorit? Gândeşte-te că şi tu ai vorbit de rău pe alţii! Cum vrei să fii iertat, când tu nu ierţi pe alţii? Îmi spui că n-ai vorbit pe nimeni de rău? Dar i-ai auzit pe cei care vorbeau de rău pe alţii şi ai încuviinţat. Nici fapta asta nu-i fără de păcat.

NOI ALEGEM SĂ-I URMĂM LUI HRISTOS, IAR EL VA ALEGE PENTRU NOI

Vin alegerile, şi românii se tot întreabă, ca pe vremea lui Caragiale: „Dar eu cu cine votez?”. Tragicomedia poporului român surprins de modernitate este în plină desfăşurare. De fapt, nici nu ştim ce ne-a zăpăcit mai tare de cap: modernitatea sau democraţia, înnoirile fără de nici o rânduială sau dezbinările în numele nu-ştiu-căror cauze? Oricum, cert este că de la Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu şi până astăzi tot orfan a fost acest popor – orfan de conducători români, orfan de oameni care să-şi dea viaţa pentru el şi pentru Hristos, pentru neam şi credinţă.

Vor aduce alegerile de luna aceasta o schimbare în istoria ţării noastre? Cei care vor conduce începând de mâine destinele României vor fi români sau străini, vor fi creştini sau păgâni, vor fi în slujba neamului românesc sau în soldă străină, numiţi de cine ştie ce nouă „Mare Poartă” a istoriei contemporane? Întrebările vin pe buzele a tot mai mulţi români în aceste vremuri de cumpănă în istoria lumii, în care războiul pare să bată la porţile ţărilor mai mari sau mai mici pentru că puternicii zilei vor aceasta. Oare peste patru ani pământul românesc va mai fi românesc, iar România va mai fi suverană peste întregul teritoriu pe care îl deţine azi? La întoarcerea celor trei-patru milioane de români care lucrează în străinătate este din ce în ce mai greu să ne gândim. Iar despre naşterea mai multor copii decât bătrânii care se sting neştiuţi de nimeni în faţa televizorului, nici nu mai vorbim.

Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi

Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:

Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.

Iată cum s-a făcut:

Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.

Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.

Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.

Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“

Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Nicolae Cabasila - Adormirea Maicii Domnului

OMILIE LA SLĂVITĂ ADORMIRE A PREASFINTEI MAICI A LUI DUMNEZEU

SOCOTESC CĂ NIMENI NU TRECE CU VEDEREA că nu este nimic mai greu, decât a lua aminte ceea ce trebuie în osteneala de acum. Cât despre mine, îmi e greu să găsesc cuvinte în această zi, când eu gândesc că toţi oamenii sunt datori Fecioarei cu fapte atât de mari, căci nu e cu putinţă să nădăjduim că bietele noastre cuvinte să apropie măreţia realităţilor. Deci nimeni să nu nădăjduiască să ne plece către trufie! — şi, dealtfel, unde ar fi trufia?

N-ar fi de bun simţ să te ascunzi în faţa înfrângerii, după ce vei fi fost pus în faţa unor lucruri atât de înalte, căci acolo unde nimeni nu poate izbândi, nimeni nu poate fi învinuit de nebăgare de seamă. Şi pentru că mi-am potrivit cuvântul cu puterile mele, mă îndrept spre cântările de proslăvire, adăugând doar pe acestea, pe care nu le încerc spre a face cunoscute ascultătorilor darurile celei pe care o cânt, şi care lor le scăpaseră — căci nimeni nu trece cu vederea ceea ce este bine al tuturor — dar este spre folosul sufletului meu faptul că încerc să-mi amintesc, atât cât este cu putinţă, începătura mântuirii mele. Căci aceasta este pricina, mi se pare pentru care toţi o cântă pe Preasfânta. Nimeni n-a putut pune la cale această faptă plină de slavă, fără a urmări, în vreun fel acest scop, căci nu doar că Ea este acum vrednică de toate cântările noastre, pentru Cel pe Care L-a zămislit, ci era vrednică de acestea chiar mai înainte de a-L fi dăruit oamenilor.

Adormirea şi înălţarea la cer a Maicii Domnului

După Învierea şi Înălţarea lui Hristos la cer, Maica Domnului a rămas mângâierea şi alinarea întregii Biserici. Ea se afla în mijlocul Bisericii, dăruind tuturor ajutorul ei. Sfântul Grigorie Palama menţionează trei slujiri şi lucrări specifice ale Preasfintei noastre Născătoare de Dumnezeu.

În primul rând, cunoaştem că mărirea ei, care s-a împlinit prin Naşterea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, era mai presus de „nevoinţa cea mai plină de râvnă şi care se putea lucra în multe chipuri”. Dar Preasfânta Fecioară, cu toate că dobândise mare har de la Dumnezeu, a dus o viaţă de aspră nevoinţă după Înălţarea lui Hristos la ceruri.

În al doilea rând, se ruga pentru toată lumea şi se îngrijea de feluritele nevoi ale acesteia. Menţionează în acest sens Sfântul Grigorie: „… prin rugăciunile ei grabnice pentru toată lumea deopotrivă”.

În al treilea rând, Maica Domnului era sprijinul şi mângâierea Sfinţilor Apostoli care propovăduiau Evanghelia la toată zidirea. Este foarte însemnat acest aspect al ajutorului dat de Maica Domnului, la care, în mod obişnuit, nu se face referire, deoarece este vădit lucru că isihia şi tăcerea pe care le-a ales Maica Domnului pentru restul vieţii sale în Biserică reprezentau sprijin pentru „lucrarea” duhovnicească şi pentru propovăduirea Evangheliei. Şi scrie Sfântul Grigorie: „prin îndemnurile şi poveţele ei către dumnezeieştii propovăduitori care mergeau până la marginile lumii, Maica Domnului era sprijin şi mângâiere pentru toţi, fiind văzută, şi auzită, şi împreună-lucrând în orice chip la propovăduirea Evangheliei” (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 37, 5).

Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

Vieţile Sfinţilor pe luna august

După săvîrşirea tuturor tainelor mîntuirii noastre şi după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, Maica Lui şi Mijlocitoarea mîntuirii noastre, vieţuia în Biserica creştină, care începuse a-şi răspîndi numele prin toată lumea, veselindu-se pentru slava Fiului şi Dumnezeului său. Căci, prin împlinirea cuvintelor sale, ceea ce se vedea încă din zilele vieţii sale avea să fie fericită de toate neamurile; pentru că Iisus Hristos fiind slăvit pretutindeni, era fericită şi Preacurata Maica lui Dumnezeu pe pămîntul celor vii. Şi s-a apropiat de preacinstita şi preaslăvita ei adormire, fiind plină de zile; deci, dorea ca să iasă din trup şi să se ducă la Dumnezeu, pentru că era cuprinsă de necurmată şi necontenită dumnezeiască dorinţă, ca să vadă preadulcea şi preadorita faţă a Fiului său, Care şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Arzînd către Dînsul mai mult decît serafimii, prin văpaia dragostei, multe lacrimi izvorau din ochii săi cei preasfinţi. Ea se ruga Domnului cu căldură, ca să o ia şi pe ea la Dînsul din valea aceasta a plîngerii, şi s-o ducă în bucuriile cele de sus şi nesfîrşite.

Sfântul Grigorie Palama - Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului

Omilii – volumul 3

Sfantul Grigorie Palama

Editura Anastasia

2007

Omilia 37

La preacuvioasa Adormire a Preacuratei Stăpânei noastre

de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria

1. Dorul şi datoria au alcătuit, pentru dragostea voastră, omilia noastră de astăzi. Dar nu este numai dorirea mea de a supune atenţiei voastre cuvântul mântuitor primit în auzul vostru cel iubitor de cuvântări dumnezeieşti şi de a vă hrăni de aici sufletele voastre şi nu numai fiindcă voiesc ca pentru dragostea voastră să îmi fac datoria, după sfintele rânduieli: ci şi fiindcă, mai mult decât oricare alt subiect, acesta este dintre cele mai pline de folos pentru mine însumi şi mai îndrăgit de mine, dacă voi rosti cu laude în Biserică minunile pururea Fecioarei şi Maicii Domnului. Iar cât priveşte dorul, care este, nu unul, ci îndoit, acela mă înalţă şi mă cheamă şi îndeamnă, iar datoria neabătut mă constrânge, căci singur cuvântul nu se poate apropia de cele ce sunt mai presus de cuvânt, precum nici ochiul nu poate privi neabătut la soare. Apoi, iarăşi, deşi nu se cade a grăi cele ce sunt mai presus de cuvânt, însă, pentru iubirea de oameni, ni se îngăduie totuşi să slăvim pe cele slăvite, şi deşi trebuie ca cele ce sunt de neatins să rămână neatinse, putem, prin cuvinte, să ne plătim datoria şi să ne exprimăm acest dor către Maica Domnului, cântând-o după putere.

Sfântul Maxim Marturisitorul - Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului

 Din „Viata Maicii Domnului”

Sfantul Maxim Marturisitorul

Editura Deisis

Adormirea

103. Acum prin harul ei vom vorbi despre moartea sa şi despre mutarea ei din această lume la împărăţia veşnică; a asculta o astfel de istorie e bucuria şi lumina sufletelor priete¬ne lui Dumnezeu.

Când Hristos, Dumnezeul nostru, a vrut să o facă să iasă din această lume pe preasfânta şi curată Maica Sa şi să o ducă în împărăţia cerurilor pentru a primi cununa veşnică a bunăvoirilor şi ostenelilor mai adânci decât firea, pentru a o aşeza la dreapta Sa cu veşmânt de aur ţesut cu strălucire din felurite culori şi să o proclame Împărăteasa tuturor făpturilor, să o ducă înăuntrul catapetesmei şi să o facă să locuiască în Sfânta Sfintelor, i-a vestit dinainte slăvită mutare. Şi i-a trimis din nou pe arhanghelul Gavriil să-i anunţe slăvită mutare, ca odinioară minunata zămislire.

Arhanghelul a venit deci şi a întins ramura de finic care era semnul biruintei. Ca în ziua în care ieşiseră cu ramuri de finic în întâmpinarea Fiului său, biruitorul morţii şi nimicitorul iadului, tot aşa arhanghelul i-a întins Sfintei Fecioare această ramură, semn al biruinţei asupra pătimirilor şi sărăciei morţii, şi a spus:

Vă invităm cu dragoste și bucurie la Sărbătoarea Hramului parohei noastre!

Vă invităm cu dragoste și bucurie la Sărbătoarea Hramului parohiei noastre, să o preacinstim și să o preamărim pe Maica Domnului, Măicuța noastră, a tuturor!

IMPORTANT

IUBIȚI CREDINCIOȘI,

AVÂND ÎN VEDERE SITUAȚIA CREATĂ PRIN RĂSPÂNDIREA NOULUI VIRUS COVID 19, AUTORITĂȚILE ABILITATE AU IMPUS CA ÎN LOCAȘURILE DE CULT FIECARE CREȘTIN,

*SĂ ÎȘI CUREȚE MÂINILE CU SUBSTANȚE DEZINFECTANTE;

*SĂ POARTE MASCA;

*SĂ PĂSTREZE DISTANȚA DE 2 METRI FAȚĂ DE CEL DE LÂNGĂ EL ÎN ORICE DIRECȚIE (4 MP PENTRU FIECARE

CREDINCIOS).

DACĂ NUMĂRUL CREDINCIOȘILOR ESTE MAI MARE DECÂT SPAȚIUL INTERIOR DISPONIBIL, CEILALȚI CREDINCIOȘI VOR ASCULTA SLUJBA STÂND ÎN EXTERIORUL BISERICII.

PENTRU CREDINCIOȘII CARE URMĂRESC SLUJBA ÎN EXTERIORUL BISERICII, DISTANȚA ÎNTRE EI VA FI DE 1,5 M ÎN ORICE DIRECȚIE.

*SFINTELE SLUJBE SE POT SĂVÂRȘI ȘI ÎN SFÂNTUL LOCAȘ CU PĂSTRAREA DISTANȚEI DE 2 METRI;

Măsurile prezente au ca scop să protejeze propria noastră sănătate şi sănătatea celor din jurul nostru. Viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, dar noi avem datoria de a le apăra și cultiva cu responsabilitate permanentă.

Mai multe detalii privind desfășurarea slujbelor le găsiți aici: https://www.trinitas.tv/noi-indrumari-bisericesti-care-se-aplica-din-data-de-17-iunie-2020/

Maica Domnului, martor şi punte spre Hristos pentru umanitate

A patra mare sărbătoare a verii (după Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi Schimbarea la Faţă a Domnului) este legată de pomenirea trecerii de pe pământ la cer a Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, praznic numit în limbaj liturgic Adormirea Maicii Domnului. Prin mutarea Sa în Împărăţie, Maria, Maica Luminii, se află dincolo de moarte şi judecată, dar omeneşte, ea rămâne infinit maternă, întoarsă către toţi oamenii, rostind pentru întreaga umanitate rugăciune spre mântuirea tuturor.

Acest praznic reprezintă cea mai importantă dintre sărbătorile închinate Fecioarei Maria, fiind precedat de un post de două săptămâni care se încheie la 15 august. Multe caracteristici ale acestei sărbători sunt împrumutate de la celelalte prăznuiri ale Sfintei Fecioare de peste an. Astfel, Evanghelia Utreniei este cea care relatează vizita Mariei la Elisabeta (Lc. 1, 39-56). Apostolul (Filipeni 2, 5-11) şi Evanghelia de la Sfânta Liturghie (Lc 10, 38-43; 11, 27-28) mai sunt întâlnite şi la 8 septembrie, când sărbătorim Naşterea Maicii Domnului.

Maica Domnului, Maica Biserici

Evanghelia de la praznicul Adormirii Maicii Domnului, (Lc. 10, 38-42; 11, 27-28)
 

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură ca să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus răspunzând i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea. Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia praznicului Adormirii Maicii Domnului vorbeşte despre două surori, Marta şi Maria, ele fiind surorile lui Lazăr din Betania, prietenul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care El l-a înviat din morţi. Cele două surori, Marta şi Maria, sunt pomenite în această Evanghelie nu pentru că ar avea o legătură directă cu Maria, Maica Domnului, ci una indirectă, şi anume că Maria, sora Martei, ca şi Fecioara Maria, este mai mult preocupată de cele duhovniceşti decât de cele materiale. Ea este mai întâi preocupată de a asculta cuvântul de viaţă făcător şi mântuitor al Domnului Iisus Hristos, în timp ce Marta voia să arate preţuirea ei faţă de Iisus printr-o ospitalitate materială deosebită, printr-un ospăţ mare.

Zicem “adormire” nu “moarte”, pentru că aşa e creştineşte.

Din „Duhul adevarului”
De Ilarion Felea
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei

MOARTEA – Adormirea Maicii Domnului

În sufletele tuturor oamenilor zace, ascuns şi nelămurit, un dor de mai bine. Năzuim cu toţii spre ceva, căutăm o comoară ce ni se pare că am pierdut-o. Alergăm după un ideal care ne cheamă în chip negrăit; alergăm, ne zbuciumăm, dorim un bun suprem, fericirea veşnică în sânul împărăţiei lui Dumnezeu.

Dorul sfânt al fericirii nemuritoare ne mână la şcoală, ne mână la biserică, la muncă, pe câmpul de luptă, să cucerim aerul, pământul şi apa cu toate comorile lor. El e pretutindeni cu noi şi arde pe vatra sufletului nostru ca focul în cărbunii aprinşi. Dorul acesta – dovada chipului şi asemănării lui Dumnezeu în om -trezeşte în noi nemulţumirea şi susţine neodihna, şi astfel ne face capabili de progres, de cultură şi de civilizaţie.

Dorul acesta, însă, îşi are durerea lui; durerile mari: dezamăgirile, suferinţele, lacrimile lui multe şi amare.

Cel mai mare rău, cea mai mare durere a omului este moartea, deoarece ea nimiceşte toate planurile, face praf şi pulbere toate măririle, opreşte orice muncă şi orice mers înainte. Moartea pune capăt dorului nostru de mai bine şi-l îngroapă împreună cu noi…

Sf. Ioan Gură de Aur – Despre folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21). Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el.

Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Postul şi sănătatea

Este sau nu un pericol postul pentru sănătate? Postul este mama sănătăţii, zice Sf. Ioan. Postul e folositor sănătăţii, spune Sf. Vasile cel Mare
 

Când e vorba de post, cei mai mulţi se tem să nu se îmbolnăvească. Aceasta este o teamă neîntemeiată, fiindcă şi medicina de azi a constatat că nu postul, ci îmbuibarea e pricina celor mai multe boli. Marea mulţime a bolilor de stomac, de intestine, de inimă şi chiar de cap vine mai ales din pricina îmbuibărilor şi a prea multelor cărnuri consumate.

Aţi băgat de seamă? Când un bolnav intră în spital, cel dintâi leac, pe care i-l dau de obicei doctorii, este postul. Şi omul bolnav e necăjit că suferă de foame din cauza prea puţinei şi slabei mâncări pe care o primeşte. El nu-şi dă seama că tocmai „dieta“, pe care acasă nu putea s-o ţină, îi aduce uşurare în trup.

Maica Domnului mereu înlăcrimată

„Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”

(Luca 2, 35)

Suferinţa Maicii Domnului pentru Dumnezeiescul său Fiu şi pentru noi, fiii săi duhovniceşti, este una absolută. Ne spune Sfântul Evanghelist Luca că, la porunca împăratului, Dreptul Iosif şi cu Sfânta Fecioară Maria s-au dus la recensământ în Betleem şi „pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7).

Pentru Dumnezeu nu mai era loc. Ne putem închipui ce era în sufletul ei? Pe bună dreptate Mircea Eliade ne spune că „Maica Domnului s-a descoperit sufletului poporului românesc sub forma sa cea mai umană, cea mai familiară. Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec, în frăgezimea sentimentului care le-a creat, chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului român de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului, cu umilinţe, dar şi cu cordială spontaneitate”[1] .

Şi ce zic legendele româneşti cu referire la naşterea Domnului în iesle şi la durerea Maicii Domnului? Iată ce zic: „Şi-apoi iară s-au luat / Cu mare jale şi banat / Şi pe la toţi s-au rugat / Să le dea într-un locaş / Batăr un pic de sălaş. / Dar nime nu s-a aflat / Cu inimă, cu gând curat, / Şi nime sălaş nu le-au dat. / Atunci s-au dus de-au intrat / Într-un grajd mic, desfundat”[2].

Folosul duhovnicesc al postului e condiţionat de credinţa în Hristos

Postind, scopul nostru e să ne urmăm calea fără a ne rătăci. Care este calea noastră şi unde mergem, acestea trebuie să le luăm în seamă. Câteodată păgânii postesc, dar necunoscând Patria ce este ţinta călătoriei noastre. Iudeii postesc, dar nu au acelaşi drum cu noi. Postesc şi fac ca cel care supune un cal, parcurgând un drum greşit. Ereticii postesc; îi văd mergând şi mă întreb: unde se duc? Voi postiţi şi pentru a place cui? Lui Dumnezeu, spun ei. Credeţi voi că primesc ei darul vostru? Vedeţi dar mai întâi ce s-a zis: „Lăsaţi acolo darul vostru şi mergeţi şi vă împăcaţi cu fratele vostru” (Mt 5, 24). Credeţi voi că supuneţi mădularele voastre atunci când sfâşiaţi mădularele lui Hristos? „Se aud în mijlocul certurilor voastre, spune Domnul, strigăte pătrunzătoare; bateţi pe cei ce sunt în ascultarea voastră şi-i loviţi fără milă. Încetaţi!

Timpul postului, un timp de luptă

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre arma postului şi cum trebuie folosită pentru a ne aduce izbândă
 

Lupta mântuirii ţine cât ţine şi viaţa. Cât trăim în trup, vom avea ispite şi, cât timp diavolul este în lume, vom avea de luptat cu el (I Petru 5, 8-9).

Postind, dai în chip deosebit lupta cu cei doi vrăjmaşi – carnea şi ispititorul – pentru a ajunge biruitor împotriva lor.

Fără îndoială, în lupta aceasta, de multe ori ajungi să plângi îmbrăcat în sac şi cenuşă ca David sau strigând îndurerat ca Apostolul Pa­vel: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“ (Rom. 7, 24).

15 gânduri duhovniceşti despre Maica Domnului

1. Căci aşa cum fiecare mamă dă copiilor ei simpla existenţă, tot aşa şi Mama lui Dumnezeu dăruie tuturor existenţa fericită – Teofan al Niceei;

2. Cine L-ar putea iubi pe Dumnezeu mai mult decât Mama Lui care L-a născut nu numai ca Unul-Născut, dar L-a născut singură fără însoţire cu cineva, ca astfel afecţiunea ei să fie dublă, neîmpărtăşită cu un părtaş? Şi cine ar putea fi iubit mai mult decât mama Lui de Unul-Născut Care a ieşit numai din Ea în chip negrăit în veacurile de pe urmă, aşa cum a ieşit înainte de veacuri numai din Tatăl? – Sfântul Grigorie Palama;

3. Femeia trebuie preţuită, să ştiți, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii – Părintele Arsenie Papacioc;

4. Căci nimeni din cei care după Hristos au vieţuit potrivit lui Hristos şi au străbătut în chip diferit calea Evangheliei n-ar fi ajuns la scopul şi sfârşitul fericit căutat fără conlucrarea Maicii Domnului, precum nici fără ajutorul Duhului. Căci de unde altundeva ar fi avut parte de acesta decât prin Cea care este izvorul apei pururea vii şi al harului, aşa cum nici de luminările soarelui nu s-ar putea face părtaş cineva decât de la discul soarelui? – Teofan al Niceei;

Schimbarea la față a Domnului – Comentarii patristice

Ev: Matei 17, 1-9

 

 

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Cu adevărat, într-un eveniment ca acesta ni se pune înainte rațiunea, armonia și pilda, căci după șase zile, ni se arată slava Domnului. Fără îndoială că trecerea celor șase sute de ani prefigurează slava împărăției cerurilor. Iar sus au mers trei, care să prefigureze pe cele trei neamuri din Sem, Ham și Iafet, făcându-se cunoscută prin aceasta alegerea viitoare a oamenilor de către harul divin.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile. Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Cuvânt la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului - Sfântul Ioan Maximovici

La Facerea Lumii Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Chipul lui Dumnezeu se arată în capacităţile minţii omului, în stăpânirea lui asupra naturii, în puterea şi capacitatea lui creatoare.

Asemănarea cu Dumnezeu constă în calităţile morale ale omului, în năzuinţele lui duhovniceşti, în putinţa de a ajunge la sfinţenie.

Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după care au fost creaţi strămoşii noştri se răsfrângeau în întregime în aceştia până la cădere. Păcatul însă le-a tulburat pe amândouă, cu toate că nu l-a lipsit pe om de ele cu desăvârşire, în om au rămas gândirea şi toate celelalte, care erau chipul lui Dumnezeu, dar pentru dezvoltarea lor era nevoie, de acum înainte, de mai multă strădanie şi abia într-o mică măsură se putea ajunge la starea pe care strămoşii noştri au primit-o deplină la început.

În om a rămas într-o oarecare măsură şi năzuinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori cade atât de jos, încât ajunge de nerecunoscut.

Să ne rugăm mai mult și să nu neglijăm puterea postului

Părintele Ioil Gheorghiu

Oamenii în ziua de azi nu se mai pot ruga cu răbdare şi stăruinţă, pentru că zice o cântare bisericească: „grija vieţii m-a scos afară din rai”. Ne-am amăgit cu grijile cele trecătoare şi cu lăcomia de a aduna mult, de a mânca mult, de a trăi după trup şi nu mai avem răbdare la rugăciune, pentru că ni s-au stins duhul şi căldura inimii şi suntem foarte risipiţi şi împrăştiaţi cu mintea la cele pământeşti. Apoi nu ne mai rugăm cu stăruinţă şi cu lacrimi, pentru că uităm de ceasul morţii şi al judecăţii.

Pentru înnoirea vieţii duhovniceşti, Părintele Ioil Gheorghiu spunea:

– Viaţa duhovnicească nu se poate reînnoi decât prin multă rugăciune, prin duhovnici buni, prin părăsirea grijilor pământeşti şi prin mare nevoinţă pentru cele duhovniceşti, cerând harul şi mila lui Dumnezeu. Însă acolo unde stăpânesc patimi ca: mândria, dezbinarea, grija vieţii pământeşti, traiul bun şi odihna, nimic nu se poate înnoi, până nu se taie rădăcinile păcatelor. Apoi, nu se poate reînnoi viaţa duhovnicească fără cuvânt de învăţătură, care să iasă din inimă şi să meargă la inimă. Dar să avem nădejde, părinţilor.

Ne poate ajuta Maica Domnului?

Da! Am curajul s-o spun cu toată siguranţa că da! Noi, cei simpli, îi lăsăm pe teologi să explice „cum a fost“, dacă e cu putinţă. Căci ceea ce nu pot dovedi cuvintele şi mintea noastră mărginită, o dovedeşte, mai simplu şi convingător, realitatea faptelor petrecute în viaţa noastră, a acelora care, trăind adevărurile mântuitoare, simţim cum HristosDomnul lucrează în viaţa noastră.

Bunica mea, o ardeleancă de pe Valea Sebeşului, legată cu întreaga ei fiinţă, ca toţi creştinii noştri, de Biserică şi tradiţiile ei sfinte, obişnuia să se roage neîncetat Maicii Domnului. Fiind mamă, o simţea mai aproape şi avea mai multă îndrăzneală la ea. Se ruga şi Mântuitorului, şi Sfinţilor, după dreapta rânduială, dar simţea totuşi că cea care ea însăşi a fost Mamă o putea ajuta cel mai mult.

Era în timpul Primului Război Mondial şi avea patru feciori pe front, în armata austro-ungară. În casa bătătorită cu lut, pe locul unde zilnic se ruga, îngenunchind şi făcând mătănii, se făcuseră două gropiţe, aproape. Genunchii şi încheieturile degetelor făcuseră nişte bătături ca nişte noduri mari. Iar Ceaslovul şi Psaltirea erau mereu stropite cu lacrimi. Citea rugăciunile sfinte, apoi izbucnea într-o rugă simplă dar răscolitoare, ca o flacără a inimii, spunându-i Prea Curatei: „Maică Prea Curată, tu ai avut un singur Fiu. Eu am patru… care sunt în bătaia oarbă a gloanţelor şi a săbiilor vrăjmaşilor. Ce să mă fac? Nimeni nu mă poate ajuta, numai tu! Prin inima mea trec patru săgeţi. Îndură-te de mine; nu mă lăsa!“

Postul şi întoarcerea ninivitenilor

Oare numai postul şi sacul? Nicidecum, ci schimbarea întregului fel de viaţă. De unde se vede aceasta? Din chiar vorbele prooroceşti. Căci vorbind de mânia lui Dumnezeu şi de postul ninivitenilor, de împăcare, zice: „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor rele“ (Iona 3, 10). Care fapte? Că au postit şi s-au îmbrăcat în sac? Nici una din acestea, ci fără să vorbească de ele zice: Pentru că fiecare s-a întors de la faptele sale cele rele, iar Domnul, de la răul pe care spusese că vrea să li-l facă. Vezi că nu postul i-a scăpat de primejdie, ci schimbarea felului de viaţă L-a făcut pe Dumnezeu blând şi binevoitor faţă de dânşii?

Am spus aceasta nu ca să dispreţuim postul, ci ca să-l cinstim: şi cinstirea postului nu stă în a ne lipsi de mâncare, ci în a fugi de păcate. Aşa că cel care înţelege prin post numai lipsa de mâncare îl batjocoreşte.

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Sfântul Ignatie Briancianinov

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).

Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).

Trupul nostru – filosofează Preacuviosul Marcu – este luat din pământ şi prin firea să se aseamănă pământului: are nevoie să fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul, dacă inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreunarea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar mereu în închipuire nimicesc rugăciunea celui îmbuibat. Şi dimpotrivă: precum în ţarina lucrată osârdnic cu uneltele plugăreşti, însă nesemănată cu seminţe folositoare, cresc cu deosebită putere neghinele, aşa şi în inima postitorului, dacă acesta se mulţumeşte doar cu nevoinţa trupească şi nu îşi îngrădeşte mintea cu nevoinţa duhovnicească, cu rugăciunea adică, cresc des şi cu putere neghinele părerii de sine şi semeţei cugetări. Semeaţă cugetare şi părerea de sine sunt în postitorul lipsit de dreaptă socotinţă şi împietrit împreunate totdeauna cu defăimarea şi osândirea aproapelui, cu o deosebită înclinare spre sminteală – în fine, cu amăgirea de sine, trufia, pierzarea. Postul, această armă puternică, devine pentru nevoitor armă a sinuciderii atunci când este lăsat de sine stătător şi din armă se preface în scop al vieţii, spre slavă deşartă. Post ca acesta posteau fariseii – şi posteau mult, posteau spre vătămarea lor (Matei 9, 14).

Maicã pururea-fecioarã

În teologia ortodoxă se întâlnesc adesea  sintagme care, prin aspectul lor de un insolit derutant, ies de sub lespedea înţelegerii obişnuite. În realitate însă ele se dovedesc cât se poate de inspirate şi de o evidenţă bine cumpănită. Şi, de altminteri, acestea sunt cele mai potrivite şi singurele posibilităţi de exprimare a chipului în care cele ce vin din inima lumii de dincolo le cheamă pe cele de aici pentru a se înfrăţi.

Astfel, Iisus Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu şi deopotrivă Fiul Omului fiindcă în persoana Sa, ca într-un tot pe deplin solidar cu sine însuşi, cele două naturi: divină şi umană, se îngemănează şi totodată, fără a se război sau a se topi una în cealaltă, îşi păstrează fiecare în chip nealterat specificitatea proprie. Prin aceasta Iisus Hristos este înfăţişat în unicitatea persoanei Sale, în care natura Lui dumnezeiască S-a înveşmântat deplin în cea omenească. „Dar”, afirmă şi limpede şi repede şi neted Sfinţii Părinţi de la Calcedon, „fără ca natura Lui dumnezeiască să devină omenească şi fără ca natura Lui omenescă să devină dumnezeiescă. Dimpotrivă, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut S-a făcut cunoscut în două naturi fără amestecare şi fără schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit, în aşa fel încât unirea lor nu a desfiinţat deosebirea dintre ele. Dimpotrivă, însuşirile fiecărei naturi au rămas statornic unite într-o singură Persoană, Care este Fiul, Unul-Născut, Dumnezeu şi Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”.

Postul și însemnătatea lui

Noi cunoaştem puterea postului şi însemnătatea lui şi din faptul că este atât de urât de vrăjmaşul. Vin la mine după un sfat şi să se spovedească, şi între altele îi îndemn să păzească sfintele posturi. Sunt de acord cu toate, dar când vine vorba de post auzi: nu vreau, nu pot şi altele. Vrăjmaşul îi îmboldeşte să nu vrea, să nu păstreze sfintele posturi. Dumneavoastră ştiţi care este tactica diavolului? Ştiind că un om oarecare are un păcat mai mare sau mai mic, se străduieşte ca omul să nu se pocăiască. Cu acest scop el se străduieşte pe toate căile să micşoreze în faţa omului greutatea păcatului, inspirându-i astfel de gânduri: «Acest păcat nu este important… Dumnezeu oricum ţi-l va ierta» ş.a. Şi chiar se străduieşte ca omul să uite acest păcat.

(Starețul Varsanufie de la Optina. Viața și minunile, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 150)

Predică la Schimbarea la Față a Domnului

Prin păcatul săvârşit de protopărinţii noştri în grădina Edenului, un zid de despărţire, o prăpastie uriaşă s-a ivit între omenire şi dumnezeire. Din acest moment a apus soarele graţiei divine şi întuneric mare s-a revărsat peste întreg pământul. Noaptea aceasta a fost lungă şi grea pentru neamul omenesc, deoarece îl mistuia dorul fierbinte după fericirea paradisiacă. Şi ce n-a făcut omul pentru a-şi regăsi drumul spre Dumnezeu?! Altare, statui din piatră şi din bronz şi atâtea jertfe sângeroase au constituit tot atâtea suspine omeneşti pentru cucerirea paradisului nostalgic.

În sfârşit, după trecerea a mii de ani, acest dor al omenirii a înduioşat Cerul. Şi iată că la plinirea vremii, atunci când omenirea se găsea pe marginea prăpastiei, când apuneau ultimele pâlpâiri ale filozofiei păgâne, la această răspântie crucială a istoriei antice, apare Salvatorul, Răscumpărătorul! Fiul lui Dumnezeu îşi dezbracă maiestuoasa purpură divină şi coboară între oameni pentru a înfrăţi pe vecie Cerul cu pământul.

”Mă vor ferici toate nemurile!” ( Luca 1, 8 )

Fecioara Maria a fost, este şi va fi mereu, pentru noi, ortodocşii, cea mai vrednică de cinstire persoană din neamul omenesc, pentru mărirea pe care i-a făcut-o Dumnezeu, Care era „Cuvântul“ (In 1, 1), aceea de a Se întrupa din ea (Lc 1, 35-49). Ea este Născătoare de Dumnezeu, adică Maica Domnului (Lc 1, 43), acceptând prin credinţă realitatea faptului că Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat trup din trupul ei (Lc 1, 38).

Smerită şi curată cu sufletul, ea L-a hrănit la sânul ei pe Cel Atotputernic, devenit, chiar şi pentru puţină vreme, o fiinţă care avea nevoie de grija ei de mamă. Ni L-a dat să ne mântuiască (In 2, 5), iar El S-a îngrijit de ea tocmai pe Crucea Supremei Sale Jertfe, găsindu-i protecţie alături de Apostolul iubit (In 19, 25-27). Astfel, Domnul a răspuns cu dragoste mamei Sale, încredinţând-o aceluia capabil să-i ofere un sprijin şi o iubire dătătoare de odihnă, de care Apostolul însuşi se bucurase stând rezemat la pieptul Său (In 13, 23).

Despre postul din obligatie

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc.

Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli.

În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea.

De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el.

Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească.

Fecioara Maria a trăit cea mai mare unire cu Dumnezeu pe care o poate realiza omul

Fecioara Maria a trăit cea mai mare unire cu Dumne­zeu pe care o poate realiza omul. Ce înţelegere pentru Fiul Său, ce înţelegere pentru taina omului, taină care-şi are rădăcina în Dumnezeu, ce înţelegere pentru Dumnezeu Întrupat... Importanţa Maicii Domnului vine din legătura ei cu Hristos. Această unire supremă cu Dumnezeu Întru­pat e experienţa ce ni se pune înainte. Fecioara Maria este tipul fiinţei umane pe deplin realizate. Există la ea o inti­mitate infinită cu Dumnezeu şi un respect infinit: ea cu­noştea dumnezeirea lui Iisus într-un mod pe care noi nu-l cunoaştem, o cunoştea la un punct culminant. În Iisus ea slujea lui Dumnezeu. Există la ea în acelaşi timp o iubire maternă şi iubirea celei care este slujitoarea model a Domnului.

Nu putem să o separăm pe Fecioara Maria de noi, şi să o punem pe acelaşi plan cu Hristos. Ea stă pe acelaşi plan cu noi şi de aceea ne poate ajuta atât: arată ce poate realiza o făptură omenească folosindu-şi libertatea pentru a se însoţi cu voia lui Dumnezeu.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 184)

CINSTIREA MAICII DOMNULUI

Dintre toti sfintii, pe care trebuie sa-i cinstiti, sa cinstiti mai tare pe Maica Domnului ! Auziti cum lauda Biserica pe Maica Domnului ? Scaun de Heruvimi, Fecioara. Ai auzit axionul Marelui Vasile ? Ati auzit " ca pantecele tau mai desfatat decat cerul a lucrat !" Comoara si vistieria tuturor darurilor Duhului Sfant a fost Maica Domnului !

Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a pogorat pana la noi si firea noastra s-a ridicat pana de-a dreapta maririi intru cele inalte, pana de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatal. Firea cu care este imbracat Hristos astazi, adica firea omeneasca fara de pacat, a luat-o din preacuratele sangiuri ale Maicii Domnului.

Iata, ea este scara lui Iacov pe care, ai vazut, se pogorau si se suiau ingerii lui Dumnezeu, pe care a vazut-o Iacov cand dormea, cand mergea spre Laban Sirianul. Ca Dumnezeu S-a pogorat pe aceasta scara prin intrupare pana la noi, S-a intrupat de la Duhul Sfant si din preacuratele sangiuri ale Fecioarei Maria si a ridicat firea noastra pana de-a dreapta maririi intru cele inalte, de unde era cazuta toata firea lui Adam in fundul iadului, cu toti patriarhii si proorocii.

Predica Maicii Domnului sau esenţialul omiletic creştin

Pentru cinstea de care se bucură Maica Domnului între creştini, ne-am fi aşteptat să avem mai multe cuvinte despre sfinţenia vieţii ei, de la cei ce au cunoscut-o îndeaproape, cel puţin în aceeaşi măsură în care ni s-au transmis despre Mântuitorul Hristos. Însă este bine ştiut faptul că atât Mântuitorul cât şi Maica Domnului n-au scris nimic, ceea ce arată, o dată în plus, că fondul raportării omului la cele dumnezeieşti este relaţia directă cu acestea sau experienţa lor negrăită în Duhul Sfânt care depăşeşte cu mult cuvintele ce s-ar putea spune despre ele.

Evangheliile canonice cuprinse în Noul Testament nu sunt biografii detaliate ale lui Iisus Hristos sau ale Maicii Sale. Centralitatea hristologică a Evangheliilor explică relativa puţinătate a episoadelor care o au în centru, drept martor sau temă, pe Maica Domnului. Totuşi, în ciuda acestei retrase prezenţe textuale a ei în Evanghelii, care reflectă în mod direct discreţia şi smerenia exemplară care au caracterizat întreaga existenţă pământească a Fecioarei Maria, Maica Domnului n-a lipsit niciodată din predica apostolilor şi din conştiinţa Bisericii creştine, chiar dacă taina ei s-a transmis mai cu seamă pe calea tradiţiei orale. De aceea, dacă de la Mântuitorul ni s-a transmis Evanghelia în cele patru forme ale ei ce rezumă mesajul hristic redat în cheie escatologică, despre Maica Domnului, textele canonice nou-testamentare ne redau foarte puţine cuvinte legate de evenimentul Bunei Vestiri (Lc. 1, 26-38) continuat cu întâlnirea Sfintei Fecioare cu Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul (Lc. 1, 39-56) şi de participarea ei împreună cu Mântuitorul la evenimentul nunţii din Cana Galileii (In. 2, 1-11), datele sunt redate pe scurt şi în foarte puţine cuvinte, mai exact, în cuvintele esenţiale ale răspunsului uman la chemarea iubitoare divină, rezumate de expresiile evanghelice: "Fie mie!" şi "Faceţi orice vă va spune".

Sfântul Ioan de Kronstadt – La ce folosesc postul şi pocăinţa?

Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, că­păta-vom nepreţuită răsplată.

Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dra­gostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezle­ga de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimi­le noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?

Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor - Pr. Ion Cârciuleanu

Cu fiecare citire evanghelică luăm cunoştinţă de noi fapte şi cuvinte ale Domnului Hristos. Nu este capitol din Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt şi faptă evanghelică fără învăţătura ei dumnezeiască.

În această duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului, care a uimit lumea.

Era după tăierea, de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neînfricatul propovăduitor al pocăinţei şi Înaintemergătorul lui Hristos, „cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au îngropat trupul lui şi au mers să vestească lui Iisus moartea lui Ioan.

Întristat, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla şi a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţime. De prin oraşe şi sate s-au adunat, deci, mulţimi de oameni şi au venit la El cu dorinţa de a-L asculta şi totodată, de a le vindeca bolnavii de suferinţele lor. „Şi i s-a făcut milă de ei, zice evanghelistul şi a tămăduit pe bolnavii lor” (Mat. 14, 14).

Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor - Pr. Vasile Gordon

Daţi-le voi să mănânce!”.

Cuvintele din titlu aparţin Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au fost rostite cu prilejul înmulţirii pâinilor în pustie, eveniment relatat de Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22), minune amintită în fiecare an în duminica a 8-a după Rusalii.

Am ales-o spre duhovnicească zăbovire, în intenţia de a invita pe toţi ascultătorii noştri să mediteze la unul din mesajele ei, pe care-l socotim cel mai aproape de realităţile cotidiene, acela al datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul.

Pentru o înţelegere limpede va fi nevoie, desigur, de recitirea celor nouă versete ale Evangheliei... .

Maica Domnului – nădejdea celor fără de nădejde

Pentru a avea o imagine despre acest mare Har al Maicii Domnului, trebuie să ne aducem aminte întotdeauna cuvintele pe care le-a rostit părintele Ioan din Kronstadt despre Ea. Într-una din predicile sale, el spunea că, dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălţate de toţi îngerii şi sfinţii pentru noi păcătoşii, spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu. 

Îngerii şi sfinţii sunt o reflectare a slavei dumnezeieşti pe care aceştia o manifestă într-o măsură sau alta, şi numai Maicii Domnului Singure îi este caracteristică toată slava dumnezeiască. Nu degeaba Sfânta Biserică o numeşte pe Ea Împărăteasa Cerului.

Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor (Pr. Ilie Cleopa)

“Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16).

 

Iubiți credincioși,

 

În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a VIII-a după Rusalii

Darurile se înmulțesc prin binecuvântare

Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor și a peștilor). Matei 14, 14-22

În vremea aceea, Iisus a văzut mulțimea de oameni și I S-a făcut milă de dânșii și a tămăduit pe toți bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de dânsul ucenicii Săi și I-au zis: locul acesta este pustiu și, iată, e târziu; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini și doi pești. Atunci El a zis: aduceți-le aici, la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să șadă pe iarbă și, luând cele cinci pâini și cei doi pești, a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat; și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor. 

Sfânta Evanghelie din Duminica a VIII-a după Rusalii, numită și Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor, relatează minunea săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos după ce mai întâi a săturat mulțimile cu hrana cuvântului lui Dumnezeu care ajută pe om să înțeleagă rostul vieții sale pe pământ și viitorul său ceresc. Evanghelia ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos oferă celor veniți la El mai întâi hrană pentru suflet și apoi hrană pentru trup. Mulțimile de oameni au venit la Iisus pentru a asculta cuvântul Lui și pentru a primi de la El vindecare de boli. După ce Mântuitorul a binevestit mulțimilor Evanghelia mântuirii și a vindecat pe cei bolnavi aduși la El, ucenicii Lui i-au cerut să dea drumul mulțimilor ‘ca să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare’. El însă le răspunde ucenicilor, zicând: ‘dați-le voi să mănânce’. Atunci ucenicii I-au spus că au doar cinci pâini și doi pești. Mântuitorul Iisus Hristos, luând cele primite de la ucenicii Săi și ridicându-și ochii la cer, le-a binecuvântat, și apoi le-a dat ucenicilor pentru ca ei să le împartă mulțimilor care așteptau în cete șezând pe iarbă. Atunci, ca la 5.000 de bărbați în afară de femei și copii s-au săturat din aceste cinci pâini și doi pești. În plus, au mai rămas 12 coșuri de firimituri, dovadă a faptului că hrana a fost suficientă și chiar a prisosit.