"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Biserica noastră în haină de sărbătoare

sâmbătă, 25 martie 2017

Adunare de comemorare a fratelui Cornel Rusu şi a soţiei sale, sora Maria

Cu binecuvântarea PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, sâmbătă 01 aprilie 2017, începând cu orele 17:00, va avea loc la biserica  ortodoxă cu hramul “ Adormirea Maicii Domnului” din Simeria-Biscaria  (lângă Parcul Dendrologic Simeria), Adunarea de comemorare a fratelui ostaș veteran Cornel Rusu (de la Simeria), de la a cărui mutare la cele veșnice se împlinesc anul acesta 22 ani.
Programul adunării Oastei Domnului dorim să aibă loc, după slujba Vecerniei şi paras­tasul fratelui Cornel Rusu, începând cu ora 17:00.
Invităm să participe la acest eveniment părinți, frați și surori de pretutindeni, anul acesta fiind şi Anul comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Duminica a IV-a a Sfântului şi Marelui Post; a Sfântului Ioan Scărarul

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Desigur că nu acestea-s cuvintele Scripturii. Textul pe care Evanghelia zilei acesteia – iarăşi praznic – ni-l pune la îndemână se află în capitolul 9 al Evangheliei după Marcu (17-32). Încă un tată. Şi încă un fiu. Şi iarăşi Fiul Tatălui, Care, prin dumnezeiască lucrare, repecetluieşte sfinţenia relaţiei dintre tată şi fiu în istoria mântuirii subiective. Ceea ce ne interesează astăzi este însă legat de o taină mai adâncă decât simpla paternitate. Evanghelia aceasta este aşezată în acelaşi capitol îndată după două mari vestiri adresate de Hristos lumii: Schimbarea la Faţă (Mc 9, 2-10) şi o a doua vestire, a Patimilor (Mc 9, 11-13), cele două icoane care impun necesitatea rostirii acestei pericope în Post. Căci este nevoie să înţelegem deopotrivă slava Învierii dinainte de Înviere, care luminează chipul Dumnezeului Întrupat şi valea adâncă a Patimilor prin care El trece, pentru ca, Tabor să se facă lumea întreagă şi, în contextul acelei înţelegeri, să adâncim vindecarea pruncului demonizat din pericopa zilei.

De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?

„Încă o minune“, vor spune cei necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens şi conţinut…
Să nu fie! La ce ne este bună mântuirii încă o recitare a minunii cu „lunaticul vindecat“ (Mt 17, 14-23) de vreme ce am auzit de ea şi de urmările ei, ba chiar cearta Mântuitorului  „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?….“ (Mt 17, 17) şi celelalte „zgârie“ un pic cuvioşenia noastră cuminte, ba aruncă o lucire de neputinţă peste Apostolii cei aleşi ai lui Hristos. De altfel, întrebarea „De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?…“ (Mt 17, 19)

Vindecarea lunaticului

Sfântul Ioan Gură de Aur
Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”
Aş putea fi însă întrebat:
– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei.
După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo.

Credința cât un grăunte de muștar

Sunt multe modurile în care Mântuitorul Hristos ne pune la punct, cot la cot cu Apostolii Săi și contemporanii acestora. Evanghelia Duminicii acesteia (Matei 17, 14-23) este o astfel de ocazie, de reconsiderare a lucrurilor care ne apar importante în viața duhovnicească. Avem uneori tendința de a ne da mai credincioși decât suntem, mai rugători decât putem fi cu adevărat, mai creștini decât Hristos Însuși. Un tată cu un fiu lunatic, cerând ajutor Domnului dinaintea neputinței celorlalți, ne obligă să redescoperim funcția smereniei în cunoașterea lui Dumnezeu, în lucrul cu El. Pentru că nu de augumentările noastre îngâmfate are Mântuitorul nevoie, ci de „grăuntele de muștar”, infima sămânță ce face să fie vie credința.

Scara dumnezeiescului urcuș

Duminica a IV-a din Post

(a Sfântului Ioan Scărarul)
Evanghelia de la Marcu 9,17-32 şi de la Matei 4,25 – 5,12
Marcu 9 17 Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18 Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19 Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. 20 Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21 Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. 22 Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. 23 Iar Iisus i-a zis: Cât despre a putea – toate sunt cu putinţă celui ce crede. 24 Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. 25

miercuri, 22 martie 2017

Rugăciune pentru unire de Arhimandritul Sofronie

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu Cela ce ridici păcatul lumii, Cela ce înălţându-Te pe muntele Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul legii şi ai zidit din nou chipul Tău cel căzut, Cela ce pre cruce mâinile Ţi-ai întins spre a aduce laolaltă pre toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi şi trimiţând pre Preasfântul Duh, la unire pre toţi ai chemat; Tu, dar, raza Tatălui fiind, înainte de a păşi spre această mare lucrare de sfinţenie a răscumpărării lumii, Te-ai rugat către Tatăl Tău ca toţi una să fim, precum şi Tu una eşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune ca să împlinim în toate zilele această poruncă şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri pre carea o ai poruncit nouă zicând: "să vă iubiţi unul pe altul precum şi Eu v-am iubit pre voi". Prin Duhul Tău cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri, unul către altul, luând aminte la aceea că cel ce iubeşte mai mult se şi smereşte; învaţă-ne să ne rugăm unii pentru alţii, să ne purtăm poverile unii altora cu răbdare şi ne uneşte în legătura neclintită a dragostei, întru o singură turmă de oi ascultătoare, în Numele Tău cel Sfânt, dând nouă şi a vedea în fiecare dintre fraţii şi surorile noastre chipul slavei Tale celei negrăite şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră.

sâmbătă, 18 martie 2017

Calea Crucii lui Hristos

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Ev. de la Marcu Cap. 8, Vers. 34-38.
Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru.
Să luăm pe rând învăţăturile din ea: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui.

Chemarea Crucii

Când ucenicul cel de taină, Nicodim, caută lămuriri asupra tainelor prezenței lui Dumnezeu în lume, Mântuitorul, Care folosise exemple din viața pământească pentru a limpezi înălțimile cerești, pune întrebarea fundamentală fiecărei vocații: Cum veți crede când vă voi spune despre lucrurile cerești? (Ioan 3, 12). De ani de zile asist, uneori neputincios, alteori revoltat, dar niciodată indiferent, la atacurile asupra Crucii ca semn de închinare. Cei care îmbrățișează Scriptura pe post de dumnezeu împăiat, bun doar să le servească intereselor  și vorbirilor lor despre Dumnezeu, nu cu Dumnezeu, par că sunt orbiți tocmai de dușmanul Crucii. Evanghelia Duminicii face amintire de un moment greu al neamului lui Israel: atunci când evreii au fost salvați privind spre un șarpe de aramă ridicat în mijlocul lor, la vreme de pustiire veninoasă (Numeri 21). În acord cu acea amintire a minunii lui Dumnezeu, Hristos Dumnezeu spune: „Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, la fel trebuie să fie înălțat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 14-15). Oare să fie Hristos idolatru și închinător la chip cioplit, sau oare, insistând pe simbol, uităm de realismul intervenției lui Dumnezeu în planul vieții poporului lui Israel? Nu! Dumnezeu nu a vindecat simbolic pe cei atinși de mușcătura morții. Fiul Omului, înălțându-Se pe muchia de blestem a Crucii, pe noi ne-a izbăvit din moarte, real și veșnic!

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii.

[…] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Despre purtarea crucii

Sfântul Ignatie Briancianinov
Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).
El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.

Purtarea Crucii – urmarea lui Hristos, pe calea mântuirii

† Mitropolitul Laurențiu
Iubirea lui Dumnezeu și încercările vieții
Mântuitorul Hristos, prin întreaga Sa operă de mântuire, este întruparea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de om, creatura Sa, pentru ca acesta să-și poată împlini scopul pentru care a fost creat, asemănarea cu Dumnezeu și câștigarea vieții celei veșnice.
Pentru împlinirea acestui ideal suprem și pentru a depăși toate încercările vieții, Mântuitorul ne adresează, astăzi, tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Chemarea este facultativă! Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea a zis: „Cine voieşte să vină după Mine”, însă aşteaptă ca noi să dorim şi să cerem binecuvântarea şi ajutorul Său. Libertatea ne-a dăruit-o Dumnezeu de când ne-a creat după chipul Său ca persoane raționale, libere și capabile de a menține legătura cu Creatorul. Însă, urmarea lui Hristos sau trăirea vieții noastre în Hristos și cu Hristos, dobândită prin Sfintele Taine ale Bisericii, este singura cale prin care noi ne putem câștiga viața cea veșnică. Sfântului Apostol Pavel mărturisește: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).

Crucea ca urmare a lui Iisus Hristos (Marcu 8, 34-38)

Suntem în Duminica Crucii. La jumătatea praznicului postirii, ne întâmpină Crucea Mântuitorului Hristos. O vedere a Crucii înainte de săptămâna Patimilor, care înfige Crucea în mjlocul pământului / Bisericii, pentru a ne readuce aminte în Cine ne este mântuirea. În Răstignitul Înviat! Foarte ades semnul biruinței e privit ca un semn de tortură, de umilință a Mântuitorului și unii, care-și zic creștini, refuză să fie părtași semnului acestuia, inventând tot soiul de sigle, rebrenduind Învierea cu simboluri ale creștinismului primar. Apostolul care se citește în această Duminică ar trebui să ne facă mai atenți în gândire: „Să ne apropiem, așadar, cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim milă și să găsim har, ca să găsim ajutorul Lui, la timpul potrivit” (Evrei 4, 16). Oare de ce anume sau cine anume a diminuat vederea duhovnicească, făcând din refuzul Crucii teologie? În ce mod anume oameni, care se cred mântuiți doar prin Har – Ortodoxia mărturisind că mântuirea se realizează prin împreună-lucrarea dintre om și Dumnezeu, dintre faptă și Har – refuză să se închine „tronului Harului”, câtă vreme au totuși conștiința că Răstignirea Mântuitorului coincide tocmai cu așezarea Sa „pe tronul harului”! Duminica aceasta, fixată la jumătate de urcuș duhovnicesc întru postire, ne îndeamnă la îndrăzneală întru închinarea Crucii.

sâmbătă, 11 martie 2017

Predică la Duminica a II-a din Postul mare – A Sf. Grigorie Palama

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Luând noi glasul desfrânatului, cu fierbinţi lacrimi cădem către Tine, Părintele şi Dumnezeul tu-turor, strigând: Am greşit depărtându-ne de la Tine şi necurăţiei slujind. Deci primeşte, Doamne, pocă-inţa noastră. Din Evanghelia de la Marcu, capitolul 2, versetele 1-12:
 „Şi, intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul; şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!»

Taina iertării păcatelor

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

1 Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. 2 Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! 3 Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. 4 Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? 5 Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? 6Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. 7 Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. 8 Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.
1. Taina iertării păcatelor. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Accentul teologic în această istorisire mateiană este însă nu atât asupra minunii vindecării trupești, ci asupra unei alte mari minuri de care dă seama această întâmplare, anume minunea (și taina) iertării păcatelor.

Vindecarea lor și vindecarea noastră

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
De fiecare dată când recitim vindecările pe care Domnul Hristos le dăruiește firii umane pentru a-i reconstrui încrederea, pare că sunt departe tare. Astăzi auzim de boli, pandemii ori moarte ca și cum totul ar fi pierdut. Deranjații de creștinism, ca să nu-i mai numim dușmani, aduc ca argument al inexistenței lui Dumnezeu tocmai aceste valuri de tzunami legat de boală și moarte. Or, Mântuitorul nu vindecă doar oameni ori organe ale unor oameni. El vindecă Omul, comunitate umană, iar Capernaumul e una dintre astfel de locații preferate; mentalitatea umană – și ce răbdare a avut cu fariseii și cărturarii. Pentru că tocmai pentru aceasta a venit! Să dăruiască vindecarea ca arvună Învierii. Să facă din Înviere moarte morții. De aici și dimensiunea firească a definirii creștinismului drept credință în Dumnezeu și încrederea în Dumnezeu.

„Așa ceva n-am mai văzut niciodată!…” (Luca 2, 1-12)

Duminica a II-a din Postul Paștelui. O lecție despre prietenie și cum poate prietenia să ajute mântuirii. Capernaum. Hristos în mijlocul mulțimii, din pragul casei unde Se adăpostea, vestește Cuvântul. Și acolo, sub ochii șocați ai celor ce se înghesuiau să audă, patru prieteni plinesc porunca Împărăției. Se fac frate aproapelui aflat în neputință. Biruiesc neputința lui cu o creativitate ieșită din comun. Sparg coperișul pentru a-l purta pe paralitic dinaintea Domnului. Iar Hristos reacționează asemeni unui Frate mai mare, entuziasmat de soluție. Iartă. Le dovedește, printr-o spărtură în acoperișul Legii, că iertarea e mai mare decât vindecarea trupescă. Că orice gest cu suflet aduce vindecare sufletului.
A vedea pe Dumnezeu e gândul propus inimii noastre de către Biserică. De aceea și este pomenit Sfântul Grigorie Palama, teologul vederii Luminii celei necreate. Istoria ne păstrează un text al Fericitului Augustin, important tâlcuirii noastre: „Dacă întreb un păgân: Unde este Dumnezeul tău?, el îmi va arăta statuile sale.

miercuri, 8 martie 2017

Din învăţăturile Sfinților Părinți – Femeia ca un simbol al lui Hristos

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

luni, 6 martie 2017

Tradiție dusă mai departe

ÎN ZILELE DE MARŢI ŞI DE JOI (ÎNCEPÂND CU SĂPTĂMÂNA A DOUA DIN POST) SE SĂVÂRŞEŞTE TAINA SFÂNTULUI MASLU ÎN UNA DIN BISERICILE DIN SIMERIA SAU DIN ÎMPREJURIMI, POTRIVIT TRADIŢIEI ÎNDĂTINATE DE VREDNICUL DE POMENIRE PĂRINTELE IOAN SĂBĂU

Programul după care se vor desfășura anul acesta slujbele este următorul:
 7 martie – Parohia Chimindia de la ora 17
 9 martie – Parohia Simeria Șosea de la ora 17
14 martie – Parohia Rapolt de la ora 17
 16 martie – Parohia Banpotoc de la ora 17
 20 martie – Parohia Băbâlna de la ora 17
 21 martie – Parohia Simeria Centru de la ora 17
 23 martie – Parohia Biscaria de la ora 17
25 martie – Parohia Boiu de la ora 17
 27 martie – Parohia Rapolțel de la ora 17
 28 martie – Parohia Uroi de la ora 17
 30 martie – Parohia Simeria Veche de la ora 17
 4 aprilie – Parohia Folt de la ora 17
 6 aprilie – Parohia Săulești de la ora 17

duminică, 5 martie 2017

Pr. Alexander Schmemann: Autocritica şi acceptarea schimbării – paradigme pentru o Ortodoxie autentică

Pentru a schimba atmosfera ortodoxiei, trebuie să învăţăm să ne privim în perspectivă, să ne căim şi, dacă este nevoie, să acceptăm schimbarea, transformarea. În ortodoxia istorică, criteriile autocriticii lipsesc cu desăvârşire. Ortodoxia s-a definit pe sine: împotriva ereziilor, a occidentului, a orientului, a turcilor etc. Ortodoxia este întreţesută cu afirmarea de sine şi un triumfalism exagerat…  
Tragedia istoriei Ortodoxiei este văzută întotdeauna în triumful răului din afară: persecuţiile, jugul turcesc, comunismul – niciodată cel din interior. Şi atât timp cât aceste convingeri nu se schimbă, sunt sigur că o revigorare a ortodoxiei nu este posibilă. Numeroasele obstacole care stau în calea acestei revigorări nu se datorează celor păcătoşi, ci îşi află originea în ceea care pare a fi esenţa Ortodoxiei: în primul rând – un fel de pietism încărcat de superstiţii şi dulcegării, inaccesibil vreunei culturi.

A gândi ortodox este uşor, a trăi ortodox cere osteneală…

Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. De aceea, dacă predică unul care nu are trăire, nu îl încredinţează lăuntric pe celălalt, nu îl schimbă, oricât de bună ar fi predica lui.
– Părinte, dar dacă cel ce ascultă sau cel ce citeşte are intenţie bună?
– Ei, atunci unul ca acesta are deja harul dumnezeiesc, de aceea se şi foloseşte. însă unul care nu are intenţie bună va lua şi va cerceta cele ce le spune cel ce predică şi nu va avea nici un folos. A gândi ortodox este uşor, însă a trăi ortodox cere osteneală.
Odată un teolog a ţinut o predică şi a cerut auditoriului să meargă să dea sânge deoarece era nevoie. Şi într-adevăr, mulţi s-au îndemnat şi au dat mult sânge. Acela însă n-a dat nici o picătură, deşi avea din belşug. Atunci ceilalţi s-au scandalizat. „Eu’, le-a spus acela, „prin omilia ce am rostit-o şi prin faptul că am îndemnat lumea să dea sânge, este ca şi cum am dat cel inai mult sânge!”. în felul acesta şi-a odihnit gândul său. Ar fi fost mai bine să nu fi rostit omilia şi, fară zgomot, să meargă să dea puţin sânge. Trăirea are însemnătate.

Eu cred, tu crezi, noi credem… Duminica I din Post – a Ortodoxiei

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Duminica aceasta, numită a Ortodoxiei, ţine într-însa taina lui „Vino şi vezi!“ (Ioan 1, 46). Altfel, cum ne-o spune cântarea liturgică, taina vederii lui Dumnezeu: pe de o parte în realitatea icoanei, iar, pe de alta, la fel de importantă, în conţinutul de credinţă al mărturisirii. Căci nu oricine rosteşte cu buzele „sunt ortodox“ se încadrează în taina cea vie a Ortodoxiei. Deşi, în text, prăznuirea este dedicată icoanei ca loc al sălăşluirii slavei lui Dumnezeu, Tabor ce ţine în sine slava Învierii dinainte de Înviere, trebuie să nu uităm că, în fapt, icoana, adoptarea şi susţinerea învăţăturii de credinţă cu privire la ea (la Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787) însumează toată teologia patristică: dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, fecioria Maicii Domnului, realitatea Întrupării şi a Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc, până astăzi, şira spinării şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu nuanţele ei (catolice, protestante sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine (ca învăţătură de credinţă) asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti.

DUMINICA ORTODOXIEI – predica Sf. ierarh Ioan Maximovici

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
„Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).
Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.
Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi,cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

SUB POMUL ORTODOXIEI

Duminica I din Post (Ioan 1, 44-52)
„Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51)
Astăzi este o mare sărbătoare. Astăzi este Duminica I din Post, Duminica Ortodoxiei. Dar ce este, iubiţii mei, Ortodoxia?
Ortodoxia este întocmai precum aurul curat. Precum aurul e scos din cuptor şi ori de câte ori îl arzi este tot mai curat, aşa şi Ortodoxia noastră: este aur care a ieşit din cuptoarele cele duhovniceşti. Iar cuptoarele cele duhovniceşti sunt Sinoadele Ecumenice şi Locale. Aşadar, Ortodoxia nu este rugina eresurilor, ci este aur curat, diamantul adevărului. Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi în Apus.