Ascultați! Era un pustnic și cugeta întru sine, cu cine să fie el asemenea? Cu Sfântul Antonie? Cu Avva Macarie? Iată, aude un glas de sus: „Ce cugeți așa, Părinte? Că nu ai ajuns nici măsura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopolului”. Și nu l-a răbdat inima pe sihastru până nu s-a dus la el.
– Aici locuiește Zaharia Ciubotarul? M-a trimis Dumnezeu la tine. Dar, nici în casă nu intru, nici pe pat nu stau, nici mâncare nu gust până nu-mi spui viața ta.
– Ce viața am eu, Părinte, ca să fiu plăcut lui Dumnezeu? Eu sunt mirean și aceasta este femeia mea. Doar atât că, ce câștig din lucrul mâinilor, împart în trei. O parte o dau la săraci, o parte la biserici și mânăstiri, iar a treia parte cheltuim pentru casă.
– Te jur pe Hristos să-mi spui ce faptă bună faci!, a zis pustnicul. Dacă a văzut omul ca nu poate tăinui, a zis:
– Aceasta este femeia mea de 15 ani, dar cu ea într-un pat niciodată nu m-am culcat.
Și s-a întors sihastrul la chilia lui, dând slavă lui Dumnezeu.
Am spus aceasta istorioară ca să nu ne mândrim. Că are Dumnezeu destui drepți și aleși prin sate și orașe, care au familie și greutăți, dar ne întrec pe noi prin răbdare, post, rugăciune, milostenie și viață curată.
(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, Editura Doxologia, Iași, 2010)
Au lăsat aurul și hainele, plitele de bucătărie și trusele de machiaj jos și fiecare și-au luat în spinare tații, soții sau băieții.
Așa au ieșit pe poarta cetății. Cocârjate de dulcea povară. Pentru că dragostea înseamnă să porți în spate poverile celui de lângă tine. Cu om cu tot.
Dragostea nu-i numai un sentiment sau substantiv, ci și un verb ce înseamnă acțiune. Faptele iubirii. Dragostea ce cară în spate într-o lume în care fiecare își ține mâinele adânc împlântate în buzunarele personale.
Cei ce n-au cunoscut povara iubirii nu știu ce e iubirea.
A fost odată ca niciodată un cal ce își iubea stăpânul foarte mult. L-a ajutat foarte mult la munca câmpului, a cărat orice povară, a muncit din greu și nu a nesocotit niciodată ordinele. S-a rănit la picior într-o zi. Proprietarul său a chemat un doctor să-l examineze.
- Trauma este destul de mare. Pot vindeca, dar tratamentul va fi lung și costisitor. Chiar dacă calul se face bine, nu va mai putea munci. Vă sfătuiesc să-l sacrificați și să-l transformați într-un cârnat. Asa cel putin va avea sens si vei economisi bani. Vei cumpăra un cal nou cu ei.
Auzind asta, calul s-a umplut de jale. O lacrimă grea i-a căzut din ochi.
- Multumesc, doctore. Vă rugăm să începeți tratamentul.
Și doctorul a rămas uimit….
- Ce zici, proprietar? Ți-a băut o broască creierul? - a spus doctorul uimit.
- Creierul meu este bine, iar inima mea este cu atât mai mult. Acest cal nu este doar un cal, este prietenul meu loial. Când soția mea s-a îmbolnăvit, el a cărat-o în spate la spital în fiecare zi. Când mă zdruncinam și copilul meu era pe cale să cadă din căruță, s-a oprit brusc în ciuda poruncii mele de a alerga. Și când mi-am pierdut casa, ai purtat cu blândețe povara întregii mele case. Acum soția mea este sănătoasă, copilul meu trăiește și am casă nouă. Încă 100 de cai de cumpărat, nu va fi egal cu ăsta. Voi da câți bani este nevoie pentru tratament. Și atunci mă voi bucura de el doar până își va trăi viața în liniște. E timpul să fac ceva pentru el.
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică ?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma ? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa ? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeste de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.”
Christos Yannaras
Este vremea despărțirii. Mama scoate 100 lei din pensia ei infimă.
- Uite, de la mama să îți cumperi ceva frumos din partea mea.
- Mamă, te rog. Sunt profesor universitar la o facultate de prestigiu. Am o mulțime de bani.
- Vei fi având, dragul meu, dar nu sunt de la mama ta. Aceștia sunt de la mama ta. Nu vei fi niciodată suficient de bogat încât să refuzi darul mamei tale.
Fiul cutremurat ia banii cu emoție. O îmbrățișare plină de dragoste de mamă întregește dăruirea cea mare.
Ce lucru frumos să își cumpere de la mama? Își cumpără o icoană cu Maica Domnului ținând Pruncul Preasfânt în brațe.
- Aceasta icoană îmi va aminti mereu că mama nu m-a dat niciodată jos din brațele ei, își zise fiul.
Spun unii ca, cata vreme fariseul, intr-un anume fel, ii osandeste si zugraveste pe oameni ca rapitori, nedrepti si curvari, inca nu se poate cunoaste starea lui duhovniceasca. Şi ca atunci cand il osandeste pe vames, se cunoaste cu totul ca s-a inselat.
Eu, Fiilor, va spun ca mai inainte chiar de a-l judeca pe vames se poate recunoaste inselarea sau starea mincinoasa a mintii, sau inalta gandire despre sine a fariseului! Ma veti intreba cum? Din ce traim in fiecare zi ne sunt cunoscute doua pricini:
Prima, fariseul foloseste energia mintii sale, adica prima luminita a mintii, pentru vederea actiunilor si pacatelor straine si pentru zugravirea oamenilor dupa ele. (Una este sa spuneti ca cineva curveste, iar alta este sa spuneti ca cineva este curvar – prima data doar judecati, iar apoi deja osanditi.) Fariseul savarseste pacatul cel mai greu. Vom intelege ca prima lumina nu se foloseste pentru vederea pacatelor straine, ca nu ii este data o astfel de putere sau forta de patrundere, sau insusire.
Cui aduc oare suferinţă îndoiala, necredinţa, hula? Celui căruia i se adresează, adică celui pe care îl acuzi că se îndoieşte, că nu crede, că huleşte, sau celui care într-adevăr se îndoieşte, nu crede, huleşte? Fireşte, acestuia din urmă. Când face aceste învinuiri, el tremură de frică, deşi n-ar trebui să se teamă (Psalmul 13, 5), îl chinuie îndoiala, necredinţa, hula.
Obsesia agoniei sale spirituale rămâne neschimbată, ea îl domină, crede că îşi va putea face o părere mai bună despre sine, care să-i aducă linişte sufletească.
În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.
M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol si descult, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotesti că tu esti ceva mai mult decât altul, că esti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămănitei. Nu vedea nici el, săracul, ca si mine…
Iaca, asta e mândria: când te socotesti că stii mai mult decât altul, că poti ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Si e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta.
Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa lui decât acela. Că tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cela ce se smereşte înălţa-se-va.” (Luca 18, 10-14)
Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
„Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a lumina sufletelor noastre. Iată vremea bineprimită, iată vremea pocăinţei! Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ca, trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de-a III-a zi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care mântuieşte sufletele noastre.”
Iubiţi credincioşi,
iată-ne în cea de-a 33-a Duminică după Rusalii, numită şi „a vameşului şi fariseului”, dar care, din punct de vedere duhovnicesc, marchează începutul Triodului, al acelei perioade din viaţa bisericească şi din cultul liturgic al Bisericii, care este legată indi-solubil de momentul cel mare al Învierii. Este vremea plângerii dinainte de plângere, este vremea care vesteşte Învierea lui Hristos, prin pocăinţă şi participarea noastră împreună, laolaltă, ca Biserică a lui Iisus Hristos, la Patimile şi Moartea Mântuitorului, pentru a putea vedea cu adevărat şi Învierea Lui.
Pregătirea deosebită pentru post începe astăzi, în duminica vameşului şi a fariseului, şi continuă în cele trei duminici următoare.
Începând de astăzi, în fiecare biserică, se cântă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă”, în Evangheliile care se citesc în aceste patru duminici se dau îndemnuri şi învăţături în legătură cu Marele Post.
De pildă, astăzi, ni se dau învăţături despre păcatul mândriei şi despre virtutea smereniei, în duminica următoare, a fiului risipitor, despre bunătatea lui Dumnezeu şi iertarea celor ce păcătuiesc şi se pocăiesc; urmează apoi duminica judecăţii viitoare, în care ni se aminteşte despre judecata viitoare şi despre răsplătirea veşnică a faptelor noastre bune şi despre pedepsirea celor rele, şi, în sfârşit, în duminica a patra, se face amintire despre căderea strămoşilor noştri în păcat şi despre gravele urmări ale neascultării.
" - Stãpâne, nu fiți descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect. El nu greșește, niciodatã !"
Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica ca majestatea sa, sã nu-şi piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
" - Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-aş fi pierdut degetul. Slujitorul i-a răspuns:
" - În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect. El nu greșește niciodată. Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
" - Dumnezeu este bun și perfect, sã nu uitați acest lucru niciodatã !
Iată că într-o zi Moartea a apărut în fața lui și i-a spus:
– Uite ce se întâmplă, ești într-adevăr un doctor foarte bun, dar salvând atât de mulți oameni de la moarte, deranjezi echilibrul din lume. Îți propun ceva. De astăzi, când te duci la un bolnav să îl tratezi, vei vedea o lampă lângă capul lui.
Prin flacăra din lampă vei ști dacă persoana respectivă trebuie să moară sau dacă mai are zile pe acest pământ. Dacă focul este slab și pare că se stinge, acesta va fi un semn că trebuie să-l lași pe om în seama mea. Dacă focul arde puternic, înseamnă îl poți vindeca. Drept garanție a acordului nostru, îți voi lăsa propria lampă. Ține-o lângă tine ca să vezi cât va dura propria ta viață.
Acestea fiind spuse, Moartea a dispărut.
Într-o zi, la scurt timp după acea întâmplare, l-au chemat pe medic pentru a salva un nou-născut grav bolnav. Când a intrat, a văzut o lampă lângă capul copilului, în care pâlpâia un foc slab, abia vizibil. Doctorul s-a gândit la acord, dar i-a părut atât de rău pentru mamă și pentru viața copilului încât a luat niște ulei din propria lampă și l-a turnat în lampa copilului, astfel mărind flacăra. A salvat copilul, l-a îngrijit și a plecat.
A doua zi a mers la o colibă unde locuia o familie săracă, dar numeroasă.
