Vorba deşartă – tăcerea

ˇ        Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.

ˇ        Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvorâtorul De Mir

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

 

Fără îndoială că Sărbătoarea Sfântului Dimitrie este una din marile sărbători ale Bisericii, pentru că ea ne odihneşte în poiana binecuvântată cu sfinţi, de această dată în cea cu numele Dimitrie Basarabov, acolo de unde slava lui Dumnezeu ne va lumina şi ne va întări, pentru ca, văzând faptele lui, să Îl preamărim pe Dumnezeu din ceruri. Şi preamărindu-L pe Dumnezeu din ceruri, Îl aducem iarăşi şi iarăşi în apropierea inimilor noastre, în cuprinderea sufletelor noastre şi în binecuvântarea buzelor noastre.

Sfantul Dimitrie cel Nou de la Bucuresti

SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU
de la Bucureşti
(secolele XII-XIII)

a. Viaţa 

 

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, numit şi „Basarabov", s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII-XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea râului Lomul, din părinţi ortodocşi şi iubitori de Hristos. 

 

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. După o aspră nevoinţa pustnicească între două pietre din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov. Citeste in continuare...

ACATISTUL SF DIMITRIE BASARABOV

Cuvant ortodox - Anul III, Nr. 4 (112), 20 - 26 oct., 2014

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi.

Arhim. Damaschin Luchian - Predică la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie

Clik pe Sfânta Icoană

Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creştinităţii.

Predica a Pr. Nicolae Steinhardt

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.

Prima:

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată. 

Cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu!

Câte patimi felurite, câtă răcea­lă şi nepăsare faţă de suflet şi faţă de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvire, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibă­resc în adâncul inimilor noastre, şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu! Aproape în fiecare clipă suntem nevrednici de El, iar vrednici de El suntem poate numai când ne recunoaştem păcatele şi plângem fără făţărnicie pentru ele, cerând ier­tare şi vădind dorinţa nestrămutată de a nu le mai săvârşi, de a nu ne mai întina cu ele, de a nu mai fi slugi ale lor, ci de a păzi şi a împlini fără aba­tere sfânta, dreapta şi preaînţeleapta voie a lui Dumnezeu.

 Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile Însemnări

Diavolul ştie că doar credinţa ne scapă de uneltirile lui

Simţim lucrând în inimă două forţe potrivnice, dintre care una se opu­ne cu înverşunare celeilalte şi care, atunci când pătrunde în inimă, silnic sau prin vicleşug, aduce primejdie de moarte. Cealaltă, pe care înţelep­ciunea o face să se simtă batjocorită de orice întinăciune, se îndepărtează în linişte când inima este atinsă de cea mai mică necurăţie. Una ucide, cealaltă aduce desfătare vieţii şi bucurie inimii.

Prezenţa acestor două forţe în mine mă poate lesne convinge că există, neîndoielnic, diavolul, întotdeauna uci­gător de oameni, şi Hristos, dintotdeauna Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul nostru. Unul este întuneric şi moarte, Altul lumină şi viaţă. De aceea, iubitorule de Dumnezeu, dacă ţi se întâmplă vreodată să-ţi descoperi în minte şi în inimă întuneric absolut, mâhnire, urât, strâmtorare şi necredinţă, unite într-o putere care se împotriveşte cu tărie credinţei în Dumnezeu, să ştii că a intrat în tine o forţă diavolească, potrivnică lui Hristos.

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (68) - Introducere la epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti alcătuiesc un grup de şapte scrisori apostolice: una a Sfântului Iacob, două ale Sfântului Petru, trei ale Sfântului Ioan şi una a Sfântului Iuda. Botezate astfel încă de pe la mijlocul secolului II, ele îşi justifică denumirea prin aceea că, spre deosebire de epistolele pauline, se adresează unor cercuri mult mai largi decât acelea ale unor comunităţi locale, majoritatea având şi caracterul unor scrisori enciclice. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinată de enumerarea apostolilor menţionaţi în Ga 2, 9 ca „stâlpi ai Bisericii“: Iacob, Petru şi Ioan.

Deşi diferite între ele, epistolele soborniceşti au şi trăsături comune: a) avertismente împotriva învăţătorilor mincinoşi; b) insistă asupra trebuinţei de a păstra integritatea credinţei şi curăţia vieţii; c) îndemnuri la tărie în încercări şi prigoane; d) sfârşitul lumii şi cea de A Doua Venire a Domnului.

Cuvant ortodox - Anul III, Nr. 3 (111), 13 - 19 oct., 2014

"Crezi că înjurătura te stâmpără sau îţi sporeşte puterile? E numai o morfină"

Nemiloasa boală a sufletelor omeneşti, microb strecurat în rana sufletului, cuiele diavolului bătute în pomul vieţii omeneşti, smulge-le cu cleştele rugăciunii şi-ţi unge durerea cu harul Sfintei Taine. Scapă-te de satana - l-ai cunoscut poate la o înjurătură. O, şi e aşa de viclean. Căci spune Sfântul Iacob că limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi vâră în flăcări aria vieţii.

Crezi că înjurătura te stâmpără sau îţi sporeşte puterile? E numai o morfină a sufletului - te uşurează pentru o clipă şi te încarcă de amărăciune pentru o veşnicie.Fii hotărât!

Când limba vorbeşte fără minte

Conversaţia este de obicei un exerciţiu al minţii, însă bârfa este un exerciţiu al limbii

Mergem pe stradă şi auzim, fără să vrem, câteva vorbe despre cineva. Urcăm în autobuz şi atenţia ne este tulburată de o discuţie între doi călători despre o a treia persoană care nu este de faţă. Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte. Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.

Zis‑a avva Antonie: ...

Zis‑a Avva Antonie către Avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.

Acelaşi a zis: nimeni neispitit nu va putea să intre în Împărăţia Cerurilor. Că ridică, zice, ispitele, şi nimeni nu este care să se mântuiască.

Zis‑au iarăşi: de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim. 

Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă‑te pentru mine! Zis‑a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. 

Trebuie să stăruim în rugăciune pentru a dobândi putere lăuntrică

Interviu cu Părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedu

- Nu doar noi, românii sau grecii, trecem prin momente foarte grele, ci lumea întreagă. Însă pentru noi, ca ţări ortodoxe — ca Israelul cel nou al lui Dumnezeu — întrebarea trebuie pusă în mod diferit. Ce putem face, cum ne putem apăra sau cum ne putem pregăti pentru ceea ce urmează să vină?

- Criza economică acută care tulbură societatea şi care va continua pentru multă vreme îşi are izvorul în criza duhovnicească ale cărei rădăcini adânci le găsim în umanismul căzut în înşelare al Apusului. Pentru că nouă ne-a fost predată nefalsificat dumnezeiasca descoperire a lui Hristos, responsabilitatea noastră, ca ţări ortodoxe, devine deosebit de mare. Care este cea mai bună apărare şi pregătire pentru relele ce vor să vină? Aceea de a dobândi duhul şi de a urma tradiţia autentică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe în întregul ei.

Credinţa noastră creştină

Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineânţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnzeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Nu se poate să fii credincios şi să nu fii bucuros.

Credinţa noastră este o chemare la bucuria de la Paşti. Ortodoxia, taina ortodoxă, trăirea în dreapta credinţă este o trăire în bucurie, o trăire în bucuria nădejdii şi într-o bucurie adevărată, într-o bucurie mai presus de fire. Şi necredincioşii au o bucurie a lor, dar nu este de calitatea bucuriei pe care o dă credinţa în Dumnzeu şi bucuriile credinţei.

O, iartă-mi, Te rog, Doamne

O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
Prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni,
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu, de ce spun eu.

În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,
Îţi cer, şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea;
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai,
Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...

Gândindu-mă că, dacă Îţi cânt şi Te slăvesc,
Am drept să-Ţi cer întruna să faci tot ce doresc...
O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta!...

Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate să fie voia Ta.

de Traian Dorz

Cuvant ortodox - Anul III, Nr. 2 (110), 6 - 12 oct., 2014

Biblia in istorie - Pilda semanatorului