Femeile mironosiţe şi femeile creştine - Predică la Duminica a treia după Paşti

   Pr. dr. Gabriel Valeriu Basa

Biserica a rânduit ca pericopele evanghelice care se citesc în Duminicile dintre Paşti şi Rusalii să ne amintească, în primul rând, de martorii Învierii. În rândul acestora - pe lângă Sfinţii Apostoli - au intrat şi câteva femei mironosiţe, a căror pomenire o facem în Duminica aceasta. 

Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie ne aduce înainte purtarea plină de devotament a sfintelor femei care au slujit pe Domnul atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că „în ziua cea din­tâi a săptămânii”, deci Duminica, după rânduiala iudeilor, dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele (Marcu 16, 1), câteva femei au plecat spre mormânt ca să ungă cu miruri sau cu miresme trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au şi numit purtătoare de mir sau mironosiţe, fapt care a determinat ca această Duminică, în care facem pomenirea lor,  să primească numele de „a Mironosiţelor”. Sfântul Evanghelist Marcu menţionează trei nume de astfel de femei: Maria Magdalena , Maria lui Cleopa - mama lui Iacov, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama celor doi fraţi, Iacov şi Ioan. În schimb, în Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Luca aflăm că mai erau şi alte femei, care au fost de faţă în momentele tragice ale răstignirii, morţii şi îngropării Domnului şi care după ziua sâmbetei, în prima zi a săptămânii, deci Dumi­nica, foarte de dimineaţă, au venit la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră (Luca 23, 55-56 şi 24, 1-10). Acestea erau: Ioana, Suzana, precum şi Maria şi Marta, surorile lui Lazăr.

Spre surprinderea lor aveau să vadă că piatra de la uşa mormântului a fost răsturnată şi, au văzut un înger care le-a adus vestea biruinţei vieţii asupra morţii, vestea că „Iisus Nazarineanul cel răstignit a înviat!”. Şi tot îngerul le-a dat porunca de a duce Apostolilor vestea cea mare a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Dar pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuşi Iisus zicându-le: „Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat!”. Apoi le-a zis: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea” (Matei, 28, 9-10 şi Marcu 16, 9). 

Dumnezeu le-a binecuvântat pe femeile mironosiţe cu o răsplată întreită: - de a fi aflat cele dintâi despre Înviere, - de a fi văzut cele dintâi pe Iisus Cel Înviat şi - de a fi dus cele dintâi vestea cea mare uceni­cilor Săi. Aşa după cum femeia auzise osânda rostită de Dumnezeu - după căderea în păcat -, tot femeia va auzi cea dintâi vestea cea mare a izbăvirii din morţi, prin Iisus Hristos Cel Înviat. Prin aceasta, Mântuitorul a ridi­cat femeia din starea de inferioritate şi a reabilitat-o ca soţie şi ca mamă.

       Privind retrospectiv, istoricii bisericii au desprins constatarea că şi marii părinţi şi dascăli ai Bisericii îşi datorează, în cea mai mare măsură, evlavia şi formaţia religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credinţă şi de trăire a învăţăturii creştine. Să ne gândim la Antuza, mama Sfântul Ioan Gură de Aur, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de 18 ani pentru reîntoarcerea fiului ei la Hristos, să ne amintim de Nona, mama Sfântul Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare, de împărăteasa Elena, femeie şi mamă creştină, care a sfătuit pe fiul ei, împăratul Constantin cel Mare, să dea libertate credinţei creştine în Imperiul roman şi a dis­pus să se caute crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul în Ierusa­lim. Prin urmare, avem nenumărate dovezi asupra faptului că exemplul fe­meilor mironosiţe a fost urmat de un număr mare de femei, care au contribuit la întărirea vieţii de fam­ilie, la creşterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragos­tei dintre oameni şi la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Acestora le pot fi alăturate exemple de femei virtuoase din trecutul poporului nostru: atâtea soţii de voievozi români care au ctitorit - biserici şi mănăstiri; atâtea călugăriţe din mănăstirile noastre, care au trăit în muncă şi rugăciune pentru semenii lor; atâtea soţii de preoţi, care au fost exemple de viaţă familială şi atâtea  femei creştine, care au contribuit, prin munca lor, la prosperarea ţării iar când a fost nevoie, şi-au dat viaţa pentru apărarea ei.

Cunoscând aceste exemple, din timpul apostolic, din veacurile patristice şi din trecutul poporului nostru, este şi firesc să ne punem întrebarea: ce aşteaptă Hristos de la femeia creştină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim, cum poate deveni ea o bine-vestitoare a Învierii Lui?

Femeii îi este re­zervat un altar, în care nimeni şi nimic în lume nu o poate înlocui. Acesta este altarul familiei, în care îşi poate pune în valoare adevărata ei menire în lume, ca soţie şi mai ales ca mamă. Femeia este, în primul rând, soţie. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soţului (Facere 2, 18). Adevărata femeie creş­tină ştie să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetăţii despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări şi necazuri ar surveni în viaţă, ele vor putea fi uşor înlăturate. Ea nu descurajează niciodată, ştie să rabde, merge mereu înainte alături de soţul ei şi la bucurii şi la necazuri, însoţindu-1 până la mormânt. 

În al doilea rând, femeia este mamă. Ea poate fi numită, pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează fiinţa umană: ea dă viaţă din viaţa ei, aduce în lume o fiinţa nouă, după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Prin aceasta, ea dovedeşte că este absolut necesară omenirii. S-a spus, fără exagerare, că în această slujire a ei este „împreună-lucrătoare cu Dumnezeu”. Ea hrăneşte pruncul, de la ea învaţă primul zâmbet şi primul cuvânt, acela de mamă. Ea sădeşte şi dezvoltă în copil respectul faţă de semeni, conturându-i personalitatea şi formând omul de mâine. 

Pentru noi creştinii, mama este şi primul dascăl şi preot al copilu­lui ei. Ea este cea care-1 învaţă să facă semnul sfintei cruci, primul însoţitor al copilului la biserică şi apoi în faţa Sfântului Altar, pentru a primi acolo Trupul şi Sângele Domnului în Sfânta Împărtăşanie. La altarul unei familii creştine, mama îndeplineşte rolul mironosiţelor din Evanghelia de azi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei faţă de Dumnezeu şi de oameni. 

Muncind alături de soţul ei, ajutându-se şi iertându-se reciproc, crescându-şi copiii în frică de Dumnezeu şi dragoste de oameni, femeia de azi va avea satisfacţia muncii împlinite. O astfel de femeie ştie să intre dimineaţa în biserică, ştie că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească, ştie să-şi ducă copiii sau nepoţii de mână înaintea lui Hristos, ştie să se roage pentru soţul ei, pentru duşmanii lor şi pentru toate celelalte.

Urmând exemplul Maicii Domnului, al femeilor mironosiţe, al femeilor virtuoase din trecutul Bisericii şi al neamului nostru, femeia de azi şi de totdeauna va fi mereu un binevestitor al Învierii Iui Hristos şi al învăţăturii Sale, un apostol al dragostei şi al păcii între oameni. Ea va aduce tuturor celor dragi şi deopotrivă tuturor semenilor săi, mesajul plin de nădejde, de credinţă şi de dragoste, descoperit în cuvintele Mântuitorului, adresat femeilor mironosiţe : „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 28, 9), pe care îl va insufla pentru toţi copiii, izvorâţi din iubirea proprie şi deopotrivă din dragostea lui Dumnezeu. În acest fel, femeia creştină, se dovedeşte a fi vrednică de cinstire atât de către Dumnezeu cât mai ales de semenul, soţul sau fiul său. Amin.