Despre viața cea bună și virtuoasă și despre judecata viitoare

Deci, aşa să vieţuim noi, încât să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Să nu ne uităm nici la slava omenească, dar nici să ne purtăm în aşa fel încât să căpătăm o reputaţie rea, ci în amândouă să preţuim cumpătarea. „Întru care, zice, să străluciţi ca nişte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15) De aceea ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca nişte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca nişte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei după cum se poartă bărbaţii cu copiii, ca bărbaţi duhovniceşti către cei trupeşti, ca ei să se folosească, ca să fim sămânţa care să producă fruct mult şi bun. Nu ar fi nevoie de cuvinte multe, dacă viaţa noastră ar lumina aşa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de dascăli, dacă noi am arăta, din partea noastră, fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin (necredincios), dacă noi am fi creştini precum trebuie a fi, adică dacă am păzi cele poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim asupriţi, dacă batjocoriţi fiind noi am binecuvânta, dacă pătimind rele noi am răsplăti cu bine; nimeni, zic, n-ar putea fi o aşa fiară sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai cu seamă toţi ceilalţi fac astfel.

Şi ca să afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi totuşi pe atâţia a atras de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-am putea atrage spre noi? Iată, creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate celelalte meşteşuguri unul singur poate învăţa deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai mulţi, totuşi nici unul nu se adaugă dintre elini. Căci cei ce învaţă au privirile îndreptate spre cei pe care-i învaţă, şi când ei ne vor vedea pe noi că poftim aceleaşi lucruri ca şi ei, că dorim aceleaşi: de a stăpâni, şi de a fi cinstiţi, atunci cum vor putea admira creştinismul? Văd, de pildă, printre voi viaţă prihănită, sunete pământeşti; banii îi admirăm la fel ca şi ei, ba încă şi mai mult; de moarte ne temem, de sărăcie ne înspăimântăm, în boli ne întristăm la fel ca ei, la fel dorim slava şi stăpânirea, pentru iubirea de argint ne topim, slujim, aşa-zicând, timpurilor şi împrejurărilor.

Cum vor crede? Din semne şi minuni? Dar acestea nu se mai fac acum. Poate că din purtarea noastră? Dar aceasta am pierdut-o. Poate că din dragostea noastră? Dar nici măcar urmă de dragoste nu se vede. De aceea noi vom da seamă nu numai de păcatele noastre, ci şi de vătămarea pricinuită altora prin acele păcate. Să ne trezim odată, iubiţilor, să priveghem, să arătăm pe pământ o viaţă cerească, să zicem împreună cu Pavel: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20); iar pe pământ să arătăm acelora luptele ce le purtăm împotriva patimilor.

Dar, zici tu, au fost şi printre noi oameni mari. „Si de unde să cred eu — zice elinul —, căci eu nu vă văd pe voi făcând ceea ce făceau aceia. Că dacă e vorba de povestit, apoi avem şi noi, zice, filosofi mari şi minunaţi pentru viaţa lor; tu însă arată-mi un alt Pavel şi un alt Ioan.”

Astăzi mai cu seamă, iubiţilor, fiecare dintre noi este gata ca pentru un obol să ucidă şi să fie ucis. Pentru o palmă de pământ e gata să stea înaintea a mii de judecăţi; pentru moartea copilului tău toate le răstorni pe dos. Las la o parte pe celelalte care sunt vrednice de multă jale, ca de pildă ghicire în zborul sau în cântatul păsărilor, observaţiile, naşterile, simbolurile, zgardele agăţate la gât pentru boli, ghicirile, farmecele, vrăjile. Cu adevărat toate aceste păcate sunt destul de mari şi de ajuns spre a chema urgia lui Dumnezeu asupra noastră, că şi după ce ne-a trimis pe Fiul Său, noi tot cutezăm să facem astfel de fapte.

Deci ce este de făcut? Nimic altceva, decât a jeli, fiindcă de-abia o mică parte din lume se mai mântuieşte. Dar cei pierduţi auzind acestea se bucură, căci nu sunt numai ei pierduţi, ci suferă împreună cu cei mulţi. Si ce fel de bucurie este aceasta? Căci, chiar şi pentru această bucurie vor da seamă. Să nu-ţi închipui că, precum aici a avea tovarăşi la nenorociri îţi aduce oarecare mângâiere, tot aşa va fi şi acolo. Si de unde se vede aceasta? Eu voi arăta. Căci, spune-mi, te rog: dacă cineva ar fi condamnat a fie ars de viu, şi ar vedea şi pe fiul său arzând împreună cu el, şi ieşindu-i fum din cărnuri, oare atunci n-ar muri? Dacă cei sănătoşi, văzând acestea petrecându-se, li se încreţeşte pielea de pe ei şi se moleşesc cu totul, cu atât mai mult vor pătimi acestea cei ce sunt în suferinţe. Să nu te minunezi auzind acestea, căci ascultă ce spune un înţelept: „şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă” (Isaia 14, 10), că este oarecare simpatie şi compătimire printre noi oamenii, fiindcă ne mişcăm şi avem milă de nenorocirile altora. Oare tatăl, când vede pe fiul său stând în aceeaşi osândă, va simţi el mângâiere, sau un adaos la durerile sale? Dar bărbatul când vede pe femeia sa? Dar oamenii când văd pe un om? Oare atunci nu ne vom mişca încă mai mult? Da, desigur, însă acolo nu vor fi suferinţe ca acestea, ci cu totul altele: plângere va fi şi scrâşnirea dinţilor, văzându-ne unii pe alţii, văi-tându-ne cu toţii. Cei ce sunt în sărăcie, oare vor simţi ei vreo mângâiere în relele lor, din împărtăşirea altora la sărăcia aceea? Si ce va fi atunci, când şi fiul, şi tatăl, şi femeia, şi nepoţii vor lua aceeaşi osândă? Dar când noi vom vedea prieteni, vom mai simţi oare vreo mângâiere? Nu vom mai avea, iubiţilor, nici una, ci încă mai mult ni se vor mări relele ce le vom suferi. Pe lângă acestea, sunt şi rele care nu pot avea nici o mângâiere din împărtăşirea şi a altora de ele, prin mărimea lor. De pildă, cineva se găseşte în foc, şi tot în acelaşi foc se găseşte şi un altul, ei bine cum se vor mângâia ei unul pe altul? Spune-mi, te rog: dacă vreodată am căzut în friguri grozave, oare nu ne-a lipsit nouă orice mângâiere atunci? Desigur, când stăpânesc relele pe cineva, sufletul lui nu va mai avea grijă să se mângâie. Sau nu vedeţi pe femeile care şi-au pierdut bărbaţii, pe câte alte temei încă nu pot număra, care au pătimit acelaşi lucru? Dar cu toate acestea jalea nu a devenit mai mică.

Deci, iubiţilor, să nu ne amăgim cu asemenea speranţe, ci o singură mângâiere să avem: aceea de a ne pocăi pentru cele ce am păcătuit, şi de a ne îndrepta paşii pe calea cea bună care duce la cer, ca astiel să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Editura Nemira