"Eu cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. Si vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloaie, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.
Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.
Uitaţi-vă la Maica Domnlui, în câte ipostaze o avem în icoană!
O avem pe Maica Domnului în ipostaza de Călăuzitoare (Hodighitria). Ori, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl.
Maica Domnului este Grabnic-ascultătoarea (Gorgoipikoos). Şi femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte şi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Şi câtă nevoie avem şi noi, în calitate de copii ai părinţilor noştri trupeşti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind.
Maica Domnului este Bucuria cea neaşteptată. Şi oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Şi, în acelaşi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaşteptată?
Maica Domnului este Dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creştin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeşte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreţe bărbatul nu poate s-o exprime aşa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îşi ţine lângă obraz Pruncul.
Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea mamei sau a soţiei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ.
Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateţii şi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră şi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei şi aleargă să aline o durere, o suferinţă şi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Vedeţi, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.
Neavând conştiinţa că fiinţa noastră lăuntrică se împlineşte în relaţie cu Dumnezeu, Cel care ne-a dăruit viaţa, atât femeia, cât şi bărbatul încearcă să-şi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeşte până la urmă greşită. Mântuire caută şi femeia, care încearcă să se împlinească într-o carieră, care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenţie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi şi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.
Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preţ, acela şi-a ieşit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinţa lor lăuntrică, cu ei înşişi, şi-şi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca nişte epave, sunt “expiraţi” şi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-şi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim “marea trecere”, adică în faţa morţii.
Oamenii încearcă să-şi înveşnicească succesele vremelnice, să se culcuşească în vremelnicie, deşi sunt conştienţi că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea şi oricâte bogăţii ar acumula şi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiţi să recunoacă faptul că toate acestea, totuşi, nu fac parte din fiinţa noastră. De aceea sentinţa evanghelică este necruţătoare: “Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Şi ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinţa noastră lăuntrică (”Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc…”). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu şi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi şi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat."
Pr Gheorghe Holbea - prof. la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti
sursa:http://www.sfantulioanrusul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!