Ziua Femeii si Monahiile

Lãsãm la o parte originea acestei «sãrbãtori».

Lãsãm la o parte faptul cã 8 Martie nu este atât o zi a «femeii în sine», a «pãrtii femeiesti», cât mai ales o zi a «femeii în raport cu» (copilul cãtre mamã, sotul cãtre sotie, în genere bãrbatii cãtre femei, însã niciodatã femeile cãtre femei).

Problema acestui eseu, teologic, este, finalmente, raportarea monahiilor, a cãlugãritelor, la ziua de 8 Martie, Ziua Femeii.

1.

Monahiile au pornit si ele pe calea "poruncii cuprinzãtoare", cum spune Marcu Ascetul: "Este o poruncã restrânsã si este alta cuprinzãtoare. Prin cea dintâi, se porunceste sã dãm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepãdarea de toate avutiile" (Despre cei ce-si închipuie cã se îndrepteazã din fapte, §.27). Acest principiu, enuntat de Sfântul Marcu Ascetul în legãturã cu sãrãcia sau neaverea, se aplicã întocmai si pentru celelalte aspecte ale vietii ascetic-mistice, ca fecioria sau întreaga-întelepciune etc.

2.

Principiul acesta s-ar mai putea numi si principiul maximalismului evanghelic, si, pentru problema tratatã aici, îsi gãseste o aplicare imediatã în cuvintele Apostolului Pavel adresate galatenilor: "câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrãcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bãrbãteascã si nici parte femeiascã, pentru cã voi toti una sunteti în Hristos Iisus" (Galateni 3, 27-28).

3.

Legãtura de esentã dintre maximalismul epocii apostolice si al celei post-apostolice este fundamentalã, iar dezvoltarea mãrturisirii crestine (maximale) s-a derulat cu o precizie uimitoare:

1. "mai întâi, prin forta minunii, ca învierea unui mort, ca manifestare a însãsi puterii lui Dumnezeu, superioarã mortii si firii omenesti;
2. "apoi, prin forta muceniciei, adicã acceptarea cu bucurie si satisfactie a mortii, pentru a primi o putere de viatã vesnicã lucrãtoare în firea omeneascã, ca o fortã capabilã sã o ridice, într-o clipã, mai presus de ea însãsi, într-un elan de credintã incomparabilã, pentru a face fatã mortii si a o învinge cu curaj;
3. "si, în al treilea rând, prin monahism, care este faza a treia a mãrturisirii pentru Hristos, Evanghelie si viatã vesnicã, fatã de lume, prin primirea unei puteri dumnezeiesti datã de Duhul Sfânt pentru a pãrãsi lumea atât în plan fizic cât si interior"

(Matta el-Maskine, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, Abbaye de Bellefontaine, SO 57, 1993, p.47)

Nu putem intra aici în adâncul acestei observatii. Ceea ce reiese însã cu claritate este cã astfel cuvântul Apostolului Pavel cãtre Galateni devine o mostenire directã si pentru lumea monahismului.

4.

Textul Sfântului Pavel rezumã în fapt calea mântuirii si îndumnezeirii omului, calea iesirii din toate împãrtirile si despãrtirile cosmosului ca urmare a pãcatului:

"Primul om era chemat, dupã Sfântul Maxim, sã adune în fiinta lui toatã fiinta creatã, el trebuia în acelasi timp sã atingã unirea desãvârsitã cu Dumnezeu si astfel sã confere întregii creatii starea îndumnezeitã. El trebuia, mai întâi, sã desfiinteze în propria lui naturã împãrtirea în douã sexe, printr-o viatã fãrã de patimã dusã dupã modelul arhetipului dumnezeiesc" (si celelalte încã patru uniri sau sinteze succesive: vezi Vladimir Losski, Teologia misticã a Bisericii de Rãsãrit, Ed. Anastasia, f.a., p.136). Cum omul nu a fãcut aceasta, a venit Hristos si, nãscându-Se din Fecioarã, El desfiinteazã prin nasterea Sa despãrtirea naturii umane în bãrbati si femei (Ibidem, p.167), si celelalte, dând si omului puterea de a face aceasta în Duhul. Aceastã depãsire a împãrtirii în sexe, în parte bãrbãteascã si parte femeiascã se va face în crestinism în Taina Cãsãtoriei (corespunzând "poruncii restrânse") si în taina monahismului (corespunzând "poruncii cuprinzãtoare").

5.

Acum, sigur cã aceastã depãsire a împãrtirii în sexe, nu poate însemna desfiintarea firii femeiesti sau a celei bãrbãtesti. Amma (Maica) Sara lãmureste aceasta cu cei doi pustnici bãtrâni care au venit la ea ca sã o smereascã. Ea rãspunde insinuãrii celor doi ("Vezi sã nu se înalte cugetul tãu si sã zici: « Iatã, pustnicii vin la mine, care sunt o femeie ».") cu urmãtoarele cuvinte, antologice: "Cu firea femeie sunt, dar nu si cu mintea" (Patericul, Alba Iulia, 1990, Sara 4, p.224). Amma Sara era bãrbatã cu mintea. Bãrbãtia este o virtute. Bãrbãtia duhovniceascã nu tine de fire. Ea este o virtute a luptãtorilor, a nevoitorilor, a ostenitorilor (monahii prin excelentã - Avva Ioan Colov 37), bãrbati si femei. Ba poate cã, dimpotrivã, adevãrata bãrbãtie, cea duhovniceascã, e mai bine pusã în evidentã la luptãtoarele maici. La ele bãrbãtia se prezintã în toatã puritatea si esentialitatea ei, tocmai pentru cã maicile sunt fiinte feminine (aspirante, desigur, la transfigurarea firii lor în Hristos). La cãlugãri existã permanent pericolul ca virtutea bãrbãtiei duhovnicesti sã se amestece cu sentimente si porniri specifice doar firii bãrbãtesti, si care deci nu pot avea nici cu adevãrata bãrbãtie, cea duhovniceascã. 

 

Acest eseu nu are nevoie de o concluzie, ci de o urare de 8 Martie: "Cuvioase si Prea Cuvioase Maici, de Ziua Femeii fiti bãrbate!"

Iulian Nistea

sursa: http://www.nistea.com