Despre iconoclasm (Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei)

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite. Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.

Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.

De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.

Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă. După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.

Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei de-a doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgâne.

Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.

Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei.

Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”. Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?

Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.

Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.

Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.

Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.

 26 martie 1950

sursa:  florinm.wordpress.com