Maica Domnului a fost numită şi e
gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem:
„Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe
Soarele dreptăţii …” Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L primesc pe
Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul
poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în
univers.
Am citit cândva o carte scrisă de
Lucian Blaga. Cartea se numeşte Hronicul vârstelor, şi acolo el
istoriseşte ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că odată, mergând şi
privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o
senzaţie pe care o au mulţi. Ţi se pare că şi Soarele merge împreună cu tine,
ţi se pare că şi Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că
cerul merge împreună cu el. Şi-atunci s-a gândit la ceva, că dacă cerul merge
împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Şi-anume, el să meargă
într-o direcţie şi un alt copil să meargă în cealaltă direcţie şi să rupă cerul
să vadă ce-i în cer. E un gând de copil, dar într-un fel un gând care parcă-i
mai mult decât un gând de copil – să doreşti să ştii ce-i în cer şi să faci
cumva să ajungi să găseşti un loc prin care poţi privi în cer.
Bineânţeles, experienţa n-a reuşit,
pentru că cine poate despica cerul? Însă idea aceasta că cerul merge împreună
cu noi este o idee extraordinară. O idee de neânchipuit de minunată. Să te
gândeşti întotdeauna că unde eşti tu acolo e şi cerul.
Parintele Teofil Paraian, din "Veniti de luati bucurie"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!