Credinţa în Hristos-Dumnezeu – Duminica a IV-a după Rusalii

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

Evanghelia de la Matei 8,5-13

⁵ Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, ⁶ şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. ⁷ Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. ⁸ Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. ⁹ Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. ¹⁰ Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. ¹¹ Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. ¹² Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. ¹³ Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

 1. Trepte ale credinței. În Evanghelia Duminicii precedente ( a III-a după Rusalii), de la Matei 6,22-33, Mântuitorul ne învață despre desăvârșita și neabătuta încredere în Providenţa dumnezeiască. Această încredere este o primă treaptă a credinţei. Căci, cum ai putea să ajungi la credința mântuitoare în Dumnezeul Cel în Treime dacă nu primești cu toată inima credința că Dumnezeu Creatorul este Tatăl desăvârșit, care poartă de grijă creaturilor Sale și care Își împlinește neabătut făgăduințele Sale.

În Evanghelia de astăzi este vorba de mai mult decât atât, anume de ceea ce putem socoti a fi treapta superioară a credinţei. Căci această Evanghelie ne arată puterea credinţei în Hristos, Fiul şi trimisul lui Dumnezeu. A fi creştin nu înseamnă pur şi simplu a crede în Dumnezeu. Sunt, într-adevăr, astăzi, cum au fost în toate timpurile, oameni care se consideră credincioşi pentru că profesează credinţa într-un dumnezeu, dar nu în Dumnezeul Cel adevărat. Unii ca aceştia se pretează uşor la orice sincretism şi consideră că toate religiile lumii pot fi bune, ca unele care, în ultimă instanţă, îi orientează pe oameni spre acelaşi dumnezeu, chiar dacă îl numesc în feluri diferite şi îi atribuie calităţi şi funcţii diferite.

A fi creştin înseamnă cu totul altceva. Un creştin nu poate accepta nici un compromis cu idolatria mai veche sau mai nouă, nici cu aşa-zisele „spiritua­lităţi” sincretiste atât de la modă în vremea noastră, în medii şi la persoane care, de fapt, nu au nimic de-a face cu Dumnezeu şi cu adevărul Său. Pentru omul cu cel mai elementar discernământ duhovnicesc este evidentă, în aceste orientări pretins religioase, lucrarea dintot­deauna a celui rău, prin care el caută să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeu şi de mântuirea care vine de la El.

A fi creştin înseamnă a‑L mărturisi pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul; în­­seamnă a mărturisi în­văţătura despre Sfânta Treime. „Sfânta Treime ori neantul”, spunea un mare teolog ortodox. Iată dilema! Nu este, deci, de mirare că mai ales împotriva acestei dogme fundamentale a Creştinismului sunt îndrep­tate atacurile lui Satan. Smulgându-l pe om din comuniunea cu Sfânta Tre­ime, pe care ne-o mijloceşte Hristos-Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, Satan are certitudinea împlinirii scopului său, acela de a-şi arunca victima în neantul iadului său.

2. O vindecare de la distanță, numai prin cuvânt. Evanghelia acestei Duminici ne înfăţişează o vindecare minunată săvârșită de către Mântuitorul, a unui bolnav de la Capernaum. O vindecare săvârşită de la distanţă, numai prin cuvântul plin de putere al Domnului. Dacă în Ioan 4,46 şi urm. este vorba de aceeaşi vindecare – cele două relatări, mateiană şi ioaneică prezintă, într‑ade­văr, multe puncte comune – atunci Mântuitorul se afla la Cana Galileii în momentul când l-a vindecat pe acel „slăbănog”, care se chinuia cumplit (Mt 8,6), care se afla la Capernaum şi care, după In 4,47, „era gata să moară”. În orice caz, în amândouă aceste relatări, vindecarea este mijlocită de credinţa puternică a celui care o cere de la Iisus. O credinţă cu atât mai lăudată de Mântuitorul, cu cât era ea mai neaşteptată de la un păgân, cum era „sutaşul” (Matei), adică un ofiţer păgân cu un grad militar comparabil cu acela al unui colonel de astăzi, sau „slujitorul regesc” (Ioan), adică un dregător al tetrar­hului Irod Antipa al Galileii şi Pereii (care putea fi, desigur, un ofiţer, astfel încât identificarea diferită a funcției acelui om nu contrazice posibilitatea că cele două relatări, de la Matei și de la Ioan, se referă la aceeași minune a Domnului).

Acest sutaş nu era neapărat roman, căci Irod Antipa îşi recruta trupele din toate regiunile învecinate. Relatarea ne lasă însă a înţelege, în modul cel mai clar, că era un păgân, iar nu un iudeu.

3. Un păgân credincios. Acest sutaş, acest păgân vine la Iisus şi Îl roagă pentru sluga sa. Demersul său este cu atât mai merituos cu cât este făcut în beneficiul unei slugi, al unui sclav, poate. „Chinul cumplit” al slugii nu-l lasă indiferent pe stăpân. Desigur că el auzise multe despre Mântuitorul şi despre minunile Sale, dacă vine acum cu atâta încredere şi-I cere ajutorul pentru sluga sa bolnavă. Auzise destule şi Irod, stăpânul acestui sutaş. Sfântul Luca arată chiar acest lucru, atunci când spune că Pilat, auzind că Iisus este galileian, L-a trimis să fie judecat de tetrarhul Galileii, aflat şi el atunci la Ierusalim: „Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască, pentru că auzise despre El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El” (Lc 23,8). Aşadar, Irod auzise multe şi despre Iisus şi despre minunile Sale. Din cele ce auzise însă, în inima sa nu s-a trezit credinţa, ci numai curiozitatea. Iar în ceasul suprem al întâlnirii sale cu Iisus, ucigaşul lui Ioan Botezătorul n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-L batjocorească şi să-L ia în râs, împreună cu ostaşii săi (Lc 23,11).

Nu la fel receptează vestea despre Iisus sutaşul de care este vorba în Evanghelia de astăzi. Din ceea ce auzise, el a ajuns la credinţă. Cu credinţă deplină vine el acum la Iisus şi-I spune despre sluga sa. Iisus a văzut credinţa lui, chiar de la început. De aceea i-a şi răspuns: „Venind, îl voi vindeca” (v. 7).

4. „Doamne, nu sunt vrednic…”. În mod neaşteptat, sutaşul pare că refuză să-L primească pe Iisus în casa sa. El Îi zice Mântuitorului: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (v. 8).

Totuși, cele spuse de sutaş până aici sunt ușor de înțeles pentru cine cunoaște situația relațiilor între iudei și cei dinafara religiei iudaice. Sutașul ştia că unui iudeu nu-i era îngăduit să intre în casa unui păgân. Se ştie cum, mai târziu, iudeo-creştinii din Ierusalim i-au imputat lui Petru faptul de a fi intrat în casa altui sutaș, anume a sutaşului Corneliu, din Cezareea Palestinei: „Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei!” (Fapte 11,3). Sutaşul din Evanghelie nu vrea să-L pună pe Mântuitorul în situaţia de a fi acuzat de conaţionalii săi iudei. La aceasta se adăuga, desigur, umilinţa care, în inima sutaşului, însoţea credinţa sa: „Nu sunt vrednic”. Într‑adevăr, în continuare el dă glas credinţei sale, într-o exprimare unică în paginile Evangheliilor: „Ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Astfel, el îşi mărturiseşte credinţa că Iisus poate vindeca un om grav bolnav fie numai şi prin cuvânt.

Dar credinţa sutaşului în Hristos nu se reduce la atât. Pentru el, Iisus nu este pur şi simplu un taumaturg, oricât de neobişnuit şi de plin de putere. Această credinţă o aveau şi alţii. Chiar cu câteva versete mai înainte se relatează despre un lepros care, „apropiin­du‑se de Iisus, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti” (Mt 8,2). Credinţa sutaşului se ridică deasupra simplei convingeri că Iisus are o putere specială de a alunga boala. Căci el adaugă: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (v. 9). Ne-am fi aşteptat ca sutaşul să spună: „Că şi eu sunt om custăpânire (autoritate)”; ceea ce urmează, despre modul în care este ascultat de ostaşii şi de slugile sale, cere mai degrabă o astfel de exprimare. Dacă ar fi fost formulată în acest fel, comparaţia lăsa să se înţeleagă că şi Iisus este un om cu deplină autoritate asupra bolii şi a sănătăţii, care-l ascultă aşa cum „ostaşii” şi „slugile” îl ascultă pe sutaş, şeful şi stăpânul lor. El însă zice, în mod neaşteptat: „Că şi eu sunt om sub stăpânire”. De unde rezultă, foarte probabil, că sutaşul presimte că Iisus, ca şi el, este „sub o stăpânire”. Şi că aşa precum autoritatea sutaşului derivă din cea a împăratului – şi de aceea cuvântul său este ascultat în mod necondiţionat –, tot astfel autoritatea (stăpânirea) lui Iisus provine de la Dumnezeu Însuşi şi cuvântul Său este cuvântul lui Dumnezeu Însuşi (cf. La Bible – traduction oecuménique (TOB), ed. a 5-a, Cerf, 1994, p. 2324, nota q). Credinţa sutaşului se ridică astfel deasupra receptării comune a lui Iisus ca mare făcător de minuni şi anunţă credinţa creştină în Hristos Fiul şi trimisul lui Dumnezeu.

Evanghelistul notează că „Iisus S-a minunat” auzind această mărturisire. Cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui păgân. „Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”, a zis atunci Iisus (v. 10).5

5. Iconomia harului. În legătură cu această constatare, Iisus adaugă un cuvânt prin care anunţă universalismul chemării la intrarea în moştenirea făgăduită părinţilor, prin credinţa în El, şi totodată lepădarea acelora dintre „fiii Împărăţiei”, adică dintre iudei, care, datorită necredinţei lor, vor pierde această moştenire: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo vor fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (v. 11-12). Este anunţată astfel iconomia harului, ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte „Evanghelia mea” (Rom 2,16), adică învăţătura despre îndreptarea prin credinţa în Hristos şi intrarea păgânilor, prin această credinţă, în moştenirea făgăduinţei. Dar intrarea păgânilor în moştenirea lui Avraam înseamnă, implicit, osândirea iudeilor care n‑au primit credinţa în Hristos. Ei, care după făgăduinţă erau „fiii Împărăţiei”, vor fi aruncaţi în „întunericul cel mai dinafară” al iadului, locul pedepsei celei veşnice. „Scrâşnirea dinţilor”, expresie folosită de mai multe ori în Sfânta Scriptură, arată ciuda şi mânia pe care le vor resimţi cei necredincioşi văzând fericirea drepţilor (cf. Iov 16,9; Ps 34,15; 36,12; 111,10; Mt 13,42-43.50; 22,13; 24,51; 25,30).

În alt loc din Evanghelia de la Matei, anume în tâlcuirea pildei neghinelor, expresia „fiii Împărăţiei” este folosită pentru credincioşii creştini (13,38); în acest text, în opoziţie cu „fiii Împărăţiei” sunt menţionaţi „fiii celui rău”, neghina semănată în „ţarina” lumii de vrăjmaşul lui Dumnezeu.

6. Avertisment: antihriști, înainte de Antihrist. În Evanghelia de astăzi se arată cum „fiii Împărăţiei” pot deveni, datorită necredinţei lor în Hristos, „fiii celui rău” şi părtaşi la osânda în „focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt 25,41). Acelaşi pericol îi paşte pe creştini, dacă nu păstrează – în mărturisirea și prin trăirea lor – credinţa curată şi lucrătoare în Hristos-Dumnezeu. Sfântul Ioan Teologul, în prima sa Epistolă sobornicească, arată cum unii dintre creştini, prin îmbrăţişarea unei erezii hristologice, au devenit nici mai mult nici mai puţin decât „antihrişti”: „Copiii mei, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre ai noştri, căci de-ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos? Acela este antihrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (I In 2,18-19 şi 22-23).

Sfântul Ioan ştie de venirea, înainte de Parusie, a unui antihrist, a aceluia pe care Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul” (II Tes 2,3-4). El constată însă că, încă înainte de venirea acelui antihrist, se arată nişte precursori ai săi, a căror prezenţă este ea însăşi un semn al „ceasului de pe urmă”. Este vorba de cei care tăgăduiesc pe Hristos ca Dumnezeu şi, implicit, tăgăduiesc Sfânta Treime (pe Tatăl şi pe Fiul şi, desigur, şi pe Duhul Sfânt, cf. I In 5,7). Gravitatea extremă a doctrinei lor blasfema­toare la adresa lui Hristos şi a Prea Sfintei Treimi îl determină pe Apostolul Ioan să folosească pentru ei pluralul unei denumiri care părea a fi destinată să rămână pentru totdeauna un singular; astfel, acestor eretici el le dă însuşi numele lui antihrist. Proveniţi din Biserică, dar lepădându-se de ea prin erezie, aceşti „anti­hrişti” nu sunt altceva decât „fii ai Împărăţiei” decăzuţi la starea de „fii ai celui rău”.

7. Unii tăgăduitori ai lui Hristos din vremea noastră. Cât de actual se dovedeşte acest text ioaneic în situaţia în care iehoviştii – dar nu numai ei – depun atâta zel în propagarea învăţăturii lor antihristice şi antitrinitare! Pentru ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu şi nu există din veşnicie. Pe linia vechiului arianism, ei învaţă că Hristos este o creatură. Şi mai cred că pot avea astfel o cunoaştere a Dumnezeului Celui adevărat, a lui Iehova, cum Îl numesc ei pe Dumnezeu, preluând într-o formă alterată numele prea sfânt al Celui ce este(Ieş 3,14). O vocalizare corectă a numelui YHWH (tetragrama sacră) dă pronunţia Iahveh, iar nu Iehova. Dar aceasta nu este eroarea lor cea mai gravă. Ei cred că poţi ajunge la Dumnezeu fără credinţa în Hristos-Dumnezeu. Tăgăduind însă pe Fiul, aceşti bieţi „antihrişti” nu-L au nici pe Tatăl. Mântuitorul Însuşi ne învaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In 14,6); și: „Cel ce nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, Care L-a trimis” (In 5,23).

Scriptura e plină de învăţătura despre dumnezeirea lui Hristos. Cum poţi să spui, cu Scriptura în mână, că Hristos nu este Dumnezeu? Nu numai formulele trinitare foarte clare (ca cele din Mt 28,19 sau II Cor 13,13), ci şi nenumărate alte texte biblice – şi nu numai din Noul Testament, ci şi din Vechiul Testament, care anunţă el însuşi, în mod acoperit, Taina Sfintei Treimi – mărturisesc adevărul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu după fire, că este, după cum mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au făcut”. De aceea, El este numit în Sfânta Scriptură nu numai „Fiul lui Dumnezeu”, ci şi „Dumnezeu”. Voi cita un singur text paulin: „Ai cărora (adică ai israeliţilor, n. n.) sunt părinţii şi din care este după trup Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci” (Rom 9,5). Credinţa în dumnezeirea lui Hristos, mărturisită de Sfântul Apostol Petru la Cezareea lui Filip, este piatra de temelie a Bisericii (Mt 16,16-18). Iar Sfântul Ioan Teologul mărturiseşte că însuşi scopul scrierii Evangheliei sale este acela de a ne determina să credem în mesianitatea şi în dumnezeirea lui Hristos: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (In 20,31).

Iubiţii mei fraţi, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”! Să ne ferim a cădea în vreun fel şi a ne face părtaşi la hula „antihriştilor” de astăzi, mai ales a iehoviştilor, care desfăşoară un atât de violent prozelitism. În general, nu ne putem feri uşor de un contact păgubitor cu ei. De aceea, se cuvine să fim foarte atenţi atunci când ne abordează. Ei sunt nişte bieţi oameni rătăciţi şi cu totul vrednici de plâns în decăderea lor. Îi plângem, într-adevăr, şi ne rugăm pentru ei. Dacă avem prilejul, să le mărturisim credinţa mântuitoare în Hristos. Dar să ţinem seama de faptul că nu atât ei, cât duhurile cele rele, cărora s-au supus prin necredinţă, se exprimă prin vorbele şi prin atitudinile lor. De aceea, aflându-ne în faţa lor, să ne rugăm stăruitor Mântuitorului Hristos, mai ales prin rostirea, în taina inimii noastre, a Rugăciunii lui Iisus. Dacă resping mărturisirea noastră, să nu insistăm, ca să nu le dăm prilejul de a‑şi rosti obişnuitele blasfemii împotriva Mântuitorului şi a Evangheliei Sale.

Dar nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte se manifestă atitudinile antihristice. Foarte mulţi dintre cei ce se consideră buni ortodocşi, Îl batjocoresc şi Îl înjură necontenit pe Hristos. Diavolul vorbeşte prin ei în gura mare. Unii ca aceştia, deşi poate că mai vin uneori şi la biserică, nu sunt cu nimic mai puţin rătăciţi sau mai buni decât iehoviştii. Sunt, de fapt, ei înşişi nişte „antihrişti”, pe care desigur că Apostolul Ioan nu ar ezita să-i califice ca atare. O, cât de mari sunt căderea şi păcatul acestor oameni!

Să-L iubim şi să-L mărturisim pe Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, cu toată puterea şi cu toată dăruirea noastră! Să ne întărim în fiecare zi cu rostirea la rugăciune a Crezului, luând aminte la mărturisirea plină de putere şi de adevăr pe care el o cuprinde. Dar să ne întărim deopotrivă prin faptele luminoase ale viețuirii noastre în Hristos.