PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a patra Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, pe care o prefaţăm cu citirea Evangheliei de astăzi, Evanghelia de la Matei, capitolul 8, versetele 5-13. Să luăm aminte, aşadar:

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zi-când: «Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit».

Şi i-a zis Iisus: «Venind, îl voi vindeca».

Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce, şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face».
Auzind aceasta, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: «Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.»

Şi a zis Iisus sutaşului: «Du-te! Fie ţie după cum ai crezut». Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul a-cela”.

În viaţa Sa pământească, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trecut prin examene o seamă de oameni. A fost, mai întâi, exa-menul Fecioarei Maria, care prin acel: „Fie mie după cuvântul tău” a recreat pământul şi cerul, aşezân-du-L în centru pe Hristos, şi prin Hristos pe noi, oamenii, restauraţi în Iisus Hristos.

A fost examenul lui Iosif, cu acel: „Ia pe mamă şi pe Prunc şi fugi cu dânşii în Egipt şi întoarce-te când te voi anunţa Eu, când te voi chema Eu”. Şi Iosif îndată a luat pe maică şi pe Prunc – spune Evanghelia; acel „îndată” ni-l arată ca om de acţiune.

A fost apoi examenul Betleemului, care şi-a lăsat copiii ucişi pentru a acoperi, de fapt, până la sfârşitul veacurilor, identitatea lui Hristos înaintea celor care, de L-ar fi identificat, L-ar fi ucis.

Au fost apoi examenele ucenicilor, cu acel „Vino după Mine!” Au fost examenele multora dintre cei care s-au întâlnit cu Hristos Domnul: al femeii caaneence, sau câte şi mai câte altele…

Dar, iată, astăzi ni se pune înaintea ochilor, în această perioadă a examenelor pentru cei tineri din ţara noastră , un alt examen, fără îndoială, tot al unui tânăr, pentru că sutaş nu puteai să fii decât tot la o vârstă tânără; sutaş în armata romană, armata de ocupaţie; sutaş roman, adică om păgân; sutaş roman, adică idolatru…

Şi totuşi, „în vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugân-du-L şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”.

Nu-I spune nici „băi”, nici „măi”, nici „omule”, nici nu-I porunceşte, ci I se adresează, de fapt, la modul în care I se adresau toţi ucenicii Săi, toţi cei care credeau că în Iisus Hristos nu stă numai un profet sau un prooroc oarecare, nu stă numai un simplu vindecător; ci acel „Doamne”, cu care I se adresează sutaşul, ni-l arată deja ca pe unul care începuse să creadă, asemeni lui Toma, că înaintea lui era Domnul şi Dumnezeul.

Iată, sutaşul nu vine să ceară ceva pentru sine. Ce conta, în cele din urmă, un om, un servitor, înaintea unuia care, iată, era sutaş, adică era pus peste o sută de romani. Şi, mai mult, fără îndoială că dispunea de o casă mult mai mare de servitori care să-l servească pe dânsul ca ocupant străin.
Ba, mai mult decât atât – şi aici este taina cea mare –, sutaşul acesta nu vine nici poruncindu-I, nici arestându-L pe Hristos pentru a-i dovedi înţelepciunea învăţăturilor Sale sau tăria minunilor Sale. (Se va vedea, de altfel, în „Faptele Apostolilor” cum Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Apostol Pavel au fost arestaţi în astfel de cazuri, pentru a dovedi şi pentru a vorbi cu mai-marele cetăţii asupra învăţăturilor de credinţă.) Ori, iată, sutaşul nu face nici un gest care să-l arate mai presus decât Cel Căruia I se adresează. Zace în casă, bolnav, omul sutaşu-lui, şi boierul, stăpânul, vine şi se adresează lui Hristos – alt rob, de fapt, în ochii societăţii evreieşti – cu smerenie de rob.,

Domnul îi spune: „Voi veni şi îl voi tămădui”. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”.

Ce credinţă mai mare decât aceasta aţi întâlnit undeva în Evanghelie? Domnul Se oferă să meargă fizic în mijlocul casei sutaşului. Sutaşul, în schimb, are certitudinea păcătoşeniei sale. „Cel dintâi sunt eu”, ar spune-o; dar o certitudine care nu anulează credinţa lui; păcătoşenia lui nu anulează credinţa că Hristos poate, prin cuvântul Său şi mai cu seamă prin harul Său, să-l vindece pe cel care „cumplit se chinuieşte”.

Şi vine acum un moment în Evanghelie care este, de altfel, miezul examenului pentru toţi. Şi mai cu seamă Evanghelia de azi pare că se adresează ofiţerilor români sau subofiţerilor români, acelora care şi-au dedicat viaţa pentru a-i sluji ţării în haina militară. De ce?

Nu de puţine ori în armata română se aud mai multe înjurături decât rugăciuni, şi vorbe porcoase şi lucruri murdare… Şi, iată, evenimente apropiate nouă ne-au dovedit că zeci de tineri ies din armată năuciţi de cap, umiliţi, călcaţi în picioare, zdrobiţi de o duritate a unor handicapaţi din punct de ve-dere sufletesc, a unor mincinoşi, în ceea ce priveşte demnitatea. Dacă ţinem cu adevărat la demnitatea hainei ostaşului român, fără îndoială că trebuie să luăm aminte la demnitatea hainei sutaşului din Evanghelia de astăzi! De ce vă spun acestea?

Iată cum se explică el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”.

Nu-i nici o urmă de poruncă, nu e nici o urmă de duritate, nu-l injur pe acela ca să meargă, şi el merge; nu-l pleznesc pe acela să vină, şi el vine; nu l chinui pe celălalt sau nu-i ordon aceluia, şi el vine. Ce model de a sta în afara mizeriilor cazone, atâta vreme cât stai cu credinţa că Hristos este Domn şi Dumnezeu! De aceea ţinea la ostaşii lui sutaşul, pentru că el, în primul rând, era un ostaş aşa cum se cădea: unul care le spune altora: „Du te”, şi se ducea; „Fă aceasta”, şi făcea; „Vino”, şi venea…

Fără îndoială că răspunsul acela, cum ne minunează pe noi astăzi, L-a minunat şi pe Iisus; pentru că, iată, Evanghelia de la Matei spune că „auzind aceasta, Iisus s-a minunat”. E printre puţi-nele dăţi în Evanghelie când Iisus se minunează. Cu alte cuvinte, Făcătorul minunii se minunează. Stă în minune şi în mirare pentru că, iată, Însuşi o spune, constată între neamuri, la un păgân, la un nimeni din punct de vedere al religiei iudaice, constată credinţă mai multă decât la cei care-şi spuneau „aleşii lui Dumnezeu”.

Prin sutaşul acesta, în fond, fiecăruia dintre noi, mai ales nouă, românilor, care suntem parte şi urmaşi ai sutaşilor romani, ni s-a deschis poarta mântuirii, pentru că este prima dată când Hristos, de la Rusalii, ne-o spune, prin vocea Evangheliei, că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împă-răţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Prin simplitatea lui, prin faptul că-şi făcea datoria – exact cât o cerea datoria – dar tot timpul îndatorându-se către cei care slujeau, sutaşul ne deschide poarta mântuirii. Ne arată că noi, nea-muri, repet, urmaşi ai sutaşilor romani, suntem şi noi acceptaţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus îi spune sutaşului: „Du-te, şi după cum ai crezut fie ţie!” Se vede că a crezut tare bine sutaşul, pentru că – spune Evanghelia – „s-a însănătoşit slu-ga lui în ceasul acela”, sau, altfel spus, imediat.

Unii tind să creadă că acest sutaş este cel care, la poalele Crucii, avea să strige, în noaptea cea mare a Răstignirii Domnului: „Cu adevărat Fiul lui Dum-nezeu a fost Acesta”. Alţii socoteau că este Corneliu, sutaşul Corneliu, acela care s-a botezat el împreună cu casa lui. Mai apare un sutaş undeva în „Faptele Apostolilor”, când, arestat, Sfântului Apostol Petru îi cad lanţurile şi, mai mult decât atât, sutaşul ce îl păzea, în groaza descoperirii faptului că Petru a fugit din puşcărie – aşa credea el – aproape dă să se sinucidă, „să se arunce în sabie” – ne spune Scriptura. Dar Petru vine şi-l linişteşte; şi iată că libe-tatea n-a folosit-o pentru a fugi, ci tocmai pentru a reda libertatea altora, pentru că, se spune că „îndată s-a botezat acela cu casa lui”. Şi, arheologii bi-bliei, cercetătorii în Scriptură, ne spun că s-ar fi bo-tezat chiar în apa aceea în care le-a spălat rănile celor întemniţaţi în Numele lui Iisus Hristos.
Sutaşi mântuiţi mai descoperim şi mai departe în Tradiţia Bisericii, pentru că, mare parte din „Actele martirice” ne vorbesc, fără îndoială, de sutaşi romani care chinuie pe creştini, dar şi de ostaşi romani care, venindu-şi în fire, aruncând de la ei păgânătatea şi idolatria, trec de partea Luminii, trec de partea Împărăţiei, trec de partea lui Hristos…
L-a vindecat bine sutaşul pe servitorul său, prin credinţa sa, pentru că, model fiindu-le şi altora, toţi cei care s-au vindecat de idolatrie, de păgânism, şi au acceptat pe Hristos drept Domn şi Dumnezeu, fără îndoială că au fost, în parte, şi urmare a rugă-ciunii acestui sutaş dintâi, care a ştiut să meargă către Dumnezeu cu smerenie, dându-şi de-o parte fala şi straiele străluminate şi învăţând că la Iisus Hristos se intră în smerenie şi-n dragoste, în dra-goste pentru celălalt.

Cât a mai rămas la ostaşul creştin de astăzi din smerenia şi din dragostea sutaşului dintâi, ar fi bine să stăm împreună şi să luăm aminte, cântărind… Câţi dintre cei care îmbracă haina militară pe viaţă şi trec pe lângă noi uşor alcoolizaţi, sau mai mult alcoolizaţi, călcând în picioare nu numai haina militară şi demnitatea de ostaş, ci şi demnitatea de a fi creştin şi de a fi român, iarăşi rămâne să analizăm.

Facă Domnul ca din pilda de smerenie a suta-şului să învăţăm că până şi Minunea se minunează câteodată. Se minunează Hristos de fiecare dată când ştim, în smerenie şi-n dragoste, să ne facem pildă vie a credinţei noastre. Sutaşul, cel ce nu s-a dus la Domnul ca un stăpân către un rob, ci ca un rob către stăpân, ne-a învăţat că, încinşi întotdea-una cu platoşa credinţei şi, mai cu seamă, purtând în mână sabia dreptăţii, vom putea fi întotdeauna ostaşi ai lui Dumnezeu, cei care întotdeauna pentru cei ce sunt puşi de alţii sub noi, şi noi fiind sub ascultarea altora, să-i vindecăm, aducându-i înai-tea lui Dumnezeu.

Să facă Domnul şi noi să auzim: „Du-te, şi, după cum ai crezut, fie ţie!”. Iar credinţa noastră să tămăduiască toţi servitorii pe care Dumnezeu ni i-a dăruit în ascultarea noastră, ca şi pe stăpânii noştri, ai căror robi în ascultare suntem. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012