Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur

Sunt puține paginile care împletesc atâta grație și duioșie în exprimarea afecțiunii firești datorată binefăcătorilor, care ar concura, prin frumusețe, dreptate, dat fiind rolul părinților în formarea fiilor lor; nașterea și ereditatea, exemplul și educația fac uneori din fii icoane ale părinților și sunt tot atâtea motive de recunoștință față de ei.

Sfinții Părinți n-au făcut excepție de la această regulă. Eu au lăsat pagini neegalabile atunci când au scris despre părinții lor. Asemenea pagini au lăsat Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pentru  a evoca personalitatea celei care a ilustrat chipul ideal al mamei creștine, chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie fără îndoială, să ținem seama și de aprecierile contemporanilor. Totul ne îndreptățește să spunem că mama Sfântului Ioan Gură de Aur este o ființă model, împodobită de virtuți, care își merită pe deplin aureola de „fericită”.

Numele ei este consemnată de scriitorul bisericesc Socrate, care spune că se numea  Antuza, iar soțul ei se numea Secundus. Originară din Antiohia Siriei, Antuza era totuși de neam grec. Se pare că tatăl Sfântului Ioan nu era antiohian, ci roman, cum rezultă din numele său, Secundus și venise aici ca ofițer distins în corpul de comandă al Siriei. Situația lui de ofițer explică relațiile pe care le-a avut mai târziu Sfântul Ioan cu fiul unui militar. În casa lor se punea mare preț pe virtute, atât de dragă soldaților romani, destul de apropiați familiei Secundus. Pentru că Sfântul Ioan s-a născut la 354 și pentru că Antuza era de 20 de ani când a rămas văduvă, rezultă că se născuse în jurul anului 334.

Crescută în casa unor buni creștini, intră de mică în rândurile Bisericii, de mică începe să se deprindă a-și duce viața la un înalt nivel moral. De mică știe să dea laudă lui Dumnezeu, atât pentru bucurii, cât și pentru necazuri, să facă din bunătate o caracteristică a persoanei sale. Viața ei este o pagină de eroism creștin, iar chipul ei este chipul mamei care se sacrifică totul pentru fiii ei.

Rămase văduvă la vârsta de 20 de ani, fără sprijin și cu doi copii, cu Ioan și cu o fetiță mai mare. Era o perioadă în care creștinismul nu luase loc peste tot păgânismului și care exploata orice greșeală a adepților noii religii pentru a fi compromis. O purtare demnă. Conformă doctrinei creștine, aducea cinste, pe când o greșeală putea compromite numele de creștin. Or, Antuza se voia creștină. Dacă fusese lipsită de soț, la începutul vieții sale conjugale, n-a fost lipsită de nădejdea în Dumnezeu și de conștiința datorie sale de mamă.

Ea este o mamă atentă, mereu preocupată de formarea moarală și intelectuală a fiului ei. Îl vrea bun cunoscător al artei oratorice, pe atunci mult apreciată, și nu face concesii pentru aceasta, deși ține a nu se înstrăina moștenirea fiului minor. Ioan avea 8 sau 9 ani, când împăratul Iulian Apostatul publica legea din 17 ianuarie 362, prin care supunea numirea profesorilor aprobării imperiale, rezervând, de fapt, aceste posturi păgânilor convinși. Un edict emis ulterior agrava situația, deoarece închidea copiilor din familiile creștine școlile gramaticilor și ale retorilor. Totuși, Antuza dispunea de mijloacele materiale și a avut posibilitatea de a plăti pentru fiul ei profesori particulari. Situația aceasta nu a durat mult deoarece legea se abrogă la 11 ianuarie 364, iar creștinii au avut posibilitatea să-și trimită copiii la profesorii preferați. În acest timp, Ioan audiază și cursurile retorului Libanius, și cele ale filosofului Andragațiu, luând parte alături de mama sa, deși nebotezat, la încercările Bisericii din Antiohia. Pentru inițierea în tainele religiei creștine, Sfântul Ioan avea magisteri pe Meletie, Flavian, Diodor de Tars și Carterius care conduceau vestitul asketerion. Se pare că Ioan întrecea orice așteptări, încât Diodor, în vizita la Antiohia Siriei, la un moment dat face elogiul ucenicului său, numindu-l un adevărat Ioan Botezătorul. Este cunoscută și tradiția după care Libanius, fiind întrebat pe cine ar dori să lase în locul său, ar fi răspuns că pe Ioan, dacă nu l-ar fi răpit creștinii.

O deosebită impresie îi face Sfântului Ioan venirea în Antiohia a Sfântului Atanasie cel Mare și, mai ales, a celebrului anahoret Iulian Sabbas, din acel moment Sfântul Ioan având ca prototip ideal al perfecțiunii călugărul, omul dedicat lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost încă mic, deoarece și Antuza ca și alte femei pioase îl aduce înaltului oaspete ca să fie binecuvântat. Debutează câtva timp la barou unde își exersa talentul, pe care mai târziu îl va pune în slujba Bisercii. Pentru Antuza, Ioan era singura nădejde, mângâiere și prilej de bucurie. Ea, care avusese cândva rolul de „educatoare a inimii”, privea cu plăcere dezvoltarea armonioasă a fiului ei.

Numai mamei sale îi datorează Sfântul Ioan duioșia inimii, delicatețea sentimentelor și credința profundă, de care dă dovadă mai târziu. În anul 372, Sfântul Ioan se botează, dorind a-și schimba radical viața, dorind a-și netezi chiar cele mai mici asperități ale cugetului. Gândul de a-și petrece viața în meditație, gând care îl încerca încă de la vederea pustnicului, se vrea împlinit și un dor adânc și statornic mocnește în sufletul său. Dar ceea ce caracterizează, îndeosebi pe Antuza, este credincioșia arătată soțului, atât înainte, cât și după moartea acestuia. Ea nu se recăsătorește, ci alături de fiul ei, duce o viață de ascet. În comunitatea lor se formează conștiința că o recăsătorire presupune înclinare către lucrurile pământești.

„Nu este indiferent pentru o femeie de a avea unul sau doi bărbați, spune Sfântul Ioan. Cea care se mulțumește cu o căsătorie, arată că n-ar fi contractat-o nici pe aceasta în cazul în care i-ar fi cunoscut inconvenientele, în timp ce aceea care se recăsătorește arată dragostea față de cele lumești, o foarte mare înclinare către lucrurile pământești. Prima, atât cât a viețuit soțul ei, n-a fost impresionată niciodată la vederea unui alt bărbat, cealaltă, chiar și când nu și-a încălcat datoriile față de soț, și-a purtat privirile și asupra multora”.

Viața Antuzei este un neîntrerupt șir de virtuți. Ea este luptătorul care nu ia aminte la rănile provocate de luptă, gândindu-se la trofee și la onorurile victoriei. Gloria ei era să fie strălucită; ea luptă pentru umanitate căreia îi pregătea geniul fiului său, modela sufletul care avea să predomine veacurile. Prea mici îi păreau ofertele colbului, pentru ca să fie oprită în drumul ei, și a căuta să-și facă aici viața fericită. Felui ei de a fi se impusese și era respectată nu numai de creștinii cărora le aparținea, dar și de păgâni. Cuvântul acestora este un imn adresat femeilor creștine, prin aceea care își închinase viața virtuții, castității și lui Dumnezeu, un imn adresat virtuții în genere.

Și într-adevăr, Antuza a modelat sufletul unei perle a vieții creștine dăltuindu-l cu măiestria artistului, înscriindu-și prin el un nume de glorie. Fără îndoială că nu a fost cu mult mai prejos decât opera sa, că avea în sine prototipul și că era demnă de menirea ei. Pe la anul 374, Sfântul Ioan își împlinea visul său, mergea în liniștea singurătății și tot acest an trebuie să-l socotim ca anul morții mamei Sfântului Ioan.

Posteritatea a păstrat reverențios amintirea ei, iar Biserica a numărat între fericiți numele celei căreia i-a împletit cununi.

„Sfântul Ioan Gură de Aur. Mare misionar al Bisericii. I Păstorul de suflete și exegeza Ortodoxiei” , Editura Basilica, București 2015, p. 63-68.