Iarăşi sărbătoare şi iarăşi
praznic. Şi, ca să spun mai bine, în această sărbătoare s-a arătat nouă
altă sărbătoare aducătoare de bucurie, ce umple inimile credincioşilor
de veselie negrăită. Căci, în timp ce prăznuim încă purtătoarea de
strălucire Înviere a lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cea
de mântuire lumii, iată, a strălucit nouă alt praznic al Maicii Sale
celei Curate şi Doamna noastră şi Stăpâna, a Izvorului ei cel purtător
de viaţă, care cu dreptate cheamă pe toţi credincioşii, să sărbătorim şi
astăzi şi să ne bucurăm toţi cu veselie şi bucurie duhovnicească,
slăvind în cântări şi doxologii pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel Înviat
din morţi şi pe Preasfânta Sa Maică şi Stăpâna a toată zidirea, pe
Binefăcătoarea şi Mijlocitoarea noastră a creştinilor, ca să primim har
şi răsplată duhovnicească de la ea.
Şi
precum cei ce merg la scăldătoare, se întorc curăţiţi de întinăciunile
trupeşti, astfel şi fiecare credincios ce aleargă la Biserica Izvorului
Doamnei noastre şi bea cu evlavie şi credinţă şi se stropeşte cu
cinstita aghiasmă a Maicii Domnului, se face strălucitor în chip minunat
şi se curăţă cu preaslăvită şi străină curăţire, slobozindu-se de
întinăciunile sufleteşti şi de orice boală trupească şi sufletească.
Pentru aceasta, o fraţilor, să alergăm toţi cu credinţă şi evlavie
astăzi la Bisericii Maicii Fecioare; să ne bucurăm, să prăznuim toţi
împreună, tineri şi bătrâni, şi să ne veselim duhovniceşte în această
nouă zi de vineri.Căci în vinerea trecută, adică Vinerea Mare, Domnul
nostru pironit fiind pe Cruce, şi rupând pe ea zapisul păcatelor
noastre, ne-a dăruit nouă slobozire din robia diavolului, iar în această
vineri ne-a învrednicit Iubitorul de oameni să prăznuim nu doar
biruinţa noastră, pe care a făcut-o Domnul pentru noi împrotiva iadului,
înviind din morţi, ci să prăznuim încă şi o altă minunată sărbătoare,
adică sfinţirea Bisericii Maicii Sale Preacurate, a Izvorului primitor
de viaţă şi izvorâtor de har, care pe lângă multele binefaceri făcute
neamului omenesc, a dăruit nouă şi alt chip de izbăvire din durerile
trupului şi patimile sufleteşti prin apele acestui izvor, ce prin
binecuvântare se sfinţesc şi primesc putere de a tămădui boli
nevindecate şi patimi cumplite. Pentru această mare şi negrăită
binefacere arătată nouă de către Doamna noastră şi Stăpâna Născătoare de
Dumnezeu, prăznuind şi mulţumiri dând Binefăcătoarei noastre, săvârşim
în fiecare an această sărbătoare.Drept aceea, în cele ce urmează vom
arăta cum s-a arătat întâia oară această binefacere a Maicii Domnului
către creştini şi de unde îşi are începutul acest praznic dătător de
bucurie, povestind pe scurt şi unele dintre minunile făcute de
Născătoarea de Dumnezeu prin apele Izvorului ei, cel purtător de viaţă
şi tămăduitor.
***
Împăratul Leon cel Mare, care se
mai numea şi Machelis, deşi se trăgea din neam nobil, dar rămânând
orfan de mic şi neavând cine să-i poarte de grijă, s-a năimit să lucreze
ca măcelar, ca să-şi agonisească cele de nevoie pentru traiul de zi cu
zi. Dar fiind un bun creştin, împodobit cu multe fapte bune, era foarte
milostiv faţă de săraci, iar de la Sfintele Slujbe nu lipsea în nicio
zi, căci îi plăcea să asculte tâlcuirile la Sfintele Scripturi. Iubea
tovărăşia oamenilor virtuoşi şi avea mare râvnă să asculte tâlcuirile
Sfintei Scripturi şi ascultându-le, se străduia neîncetat să împlinească
şi cu lucrul poruncile lui Hristos din Sfânta Scriptură. Deci se şi
smerea mai mult decât toţi şi ceea ce câştiga, dădea cu îmbelşugare în
mâinile săracilor. Cerceta pe cei închişi şi pe cei bolnavi, îmbrăca pe
cei goi, hrănea pe cei flămânzi, pe cei orbi îi călăuzea şi orice
virtute şi faptă bună săvârşea cu multă bucurie. Drept aceea, trecând
într-o zi prin locul unde astăzi se află Izvorul primitor de viaţă din
Constantinopol, a aflat un om orb, ce rătăcea de colo-colo, pe care
apucându-l de mână, îl povăţuia arătându-i calea. Dar întrucât acel
sărman, din pricina ostenelii făcute pentru a aflat drumul, era însetat
şi începuse să leşine (căci locul era pe atunci pustiu şi cu pădure
deasă şi fără de apă), Leon milostivindu-se, lăsă pe orb lângă cale şi
intră în desişul acela, căutând cu dinadinsul, doar-doar va găsi apă, ca
să potolească setea acelui nefericit. Înconjurând acea pădure şi apă
neaflând niciunde, se întorcea mâhnit, gândindu-se cum ar putea potoli
setea celui orb. Şi pe când se gândea el astfel cu multă durere în
suflet, aude un glas că-i zice: „Nu fi mâhnit, Leone, că aici aproape
este apa; caută şi o vei afla.” Deci întorcându-se cu bucurie şi
înconjurând acel loc de două şi de trei ori şi neaflând mult-dorita apă,
iarăşi căzu în mâhnire mare, crezând că glasul ce-l auzise fusese de la
cel viclean. De aceea se şi întoarse în grabă la orb, doar va putea în
alt chip să aline suferinţa aceluia. Cum mergea el, auzi iarăşi un glas
ca de femeie că-i zice: „O, iubite Leon, întrucât pentru dragostea
Fiului şi Dumnezeului meu, Făcătorul şi Creatorul a toată zidirea, te-ai
abătut din calea ta şi plinind porunca sfântă a dragostei, ai călăuzit
pe orb şi cu multă osteneală te nevoieşti să potoleşti setea lui, pentru
aceasta, iată, se dă ţie după dorinţa ta, apa pe care o cauţi. Mergi
deci la acel copac unde şade un porumbel şi la rădăcina lui vei afla
apă, din care luând adapă pe cel orb şi ochii lui stropeşte-i cu ea şi
îndată va vedea. Şi asta va fi ţie semn că vei împărăţi cu puterea
Fiului meu şi că voi fi cu tine în toate zilele tale.” Auzind aceasta,
minunatul Leon s-a spăimântat şi, făcându-şi semnul crucii, s-a întors
căutând să vadă vreun copac cu un porumbel în el şi totodată cine era
ceea ce grăise către el. Şi nu văzu nici un om; văzu însă sus, într-un
copac, un porumbel şezând. Deci, alergând într-acolo, găsi puţină apă ce
curgea. Şi cu credinţă luând din ea, s-a întors la orb bucurându-se. Şi
după ce îi dete să bea, aşa cum îi spusese acel glas, a stropit ochii
lui şi îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Văzând această minune
preaslăvită şi crezând făgăduinţei Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu,
i-a mulţumit împreună cu orbul căruia i s-au deschis ochii, grăind:
„Doamnă a cerului şi a pământului şi Maica Domnului şi Dumnezeului meu
Iisus Hristos cel Atotputernic, îţi mulţumesc că n-ai trecut cu vederea
mâhnirea mea, ci şi dorinţa mi-ai împlinit şi semn minunat ai făcut prin
necuratele mele mâini. Pentru aceasta, crezând celor vestite mie de
către tine, îţi făgăduiesc că atunci când se va plini acestea şi voi
ajunge împărat, dându-ţi cuviincioasa mulţumire voi ridica biserică în
numele tău cel sfânt, în acest loc unde s-a aflat de la tine apă ce s-a
arătat sfinţită şi tămăduitoare, spre pomenire veşnică a minunilor tale
negrăite şi spre cinstea şi slava ta. Că preaslăvită eşti în vecii
vecilor. Amin.” Luând apoi pe cel ce fusese orb şi intrând în
Constantinopol, povesti tuturor minunea Maicii Domnului, iar ei auzind,
au slăvit şi lăudat pe Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană.
După un timp oarecare, ajungând
împărat (fiind ales de tot poporul, căci era iubit de toţi pentru
bunele lui obiceiuri) după făgăduinţa Maicii Domnului, n-a uitat să dea
mulţumire ei, precum se cădea, împlinind cu fapta făgăduinţa ce-o făcuse
către ea. Deci, îndată ce s-a suit la împărăţie, primul lucru bun ce
l-a făcut a fost să zidească Biserica Izvorului primitor de viaţă, în
numele Născătoarei de Dumnezeu, curăţind locul unde găsise acea apă
tămăduitoare, pe când conducea pe orb pe cale. Acea biserică a fost
zidită deasupra izvorului şi, fiind cuprins izvorul între zidurile
bisericii, în mijlocul ei, a făcut acolo colimvitră sub cupolă. În
cupolă era pictată Doamna Născătoarea de Dumnezeu, „Cea mai
cuprinzătoare decât cerurile”. Şi se vedea un lucru minunat cu acea
pictură, căci dacă cineva se uita în apa din colimvitră, se vedea ca şi
cum acolo se afla Născătoarea de Dumnezeu pictată pe apă.
Împăratul Leon zidind această
biserică, a împodobit-o cu sfinte vase, cinstite icoane şi veşminte
scumpe. Şi a dăruit bisericii multe averi, punând mulţi preoţi şi
clerici să slujească acolo şi să înveţe pe popor să vieţuiască după
poruncile lui Hristos. Şi pentru credinţa împăratului şi buna vieţuire a
slujitorilor bisericii, a umbrit harul Duhului Sfânt prin Născătoarea
de Dumnezeu în acea biserică şi în acel izvor, unde începură să se facă
minuni preaslăvite. Şi se putea vedea acolo lucru străin şi minunat:
bolnavi vindecându-se, orbi văzând, ologi umblând, diavoli izgoniţi din
oameni şi orice boală nevindecată cu lesnire fiind tămăduită prin harul
Născătoarei de Dumnezeu, ce sălăşluia în acea apă. În toate zilele
alergau acolo oameni de neam împărătesc, boieri, arhierei, preoţi şi
orice credincios şi nimeni nu se întorcea mâhnit, dacă mergea cu
credinţă. Şi era acolo bucurie şi praznic în fiecare zi, din pricina
mulţimii mari de oameni ce alergau acolo. Şi mulţi dintre cei
necredincioşi văzând minunile cele mari ce se făceau la acel izvor, se
întorceau la Hristos cu credinţă, botezându-se şi fiind număraţi în
ceata credincioşilor Bisericii lui Hristos. Iar cei ce mergeau acolo,
unii pentru vindecare, alţii pentru mulţumire şi alţii pentru doxologie,
mulţumeau Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, nu cum fac astăzi cei mai
mulţi, cu jocuri, dansuri, cântece şi beţii, ci cu privegheri de toată
noaptea în cântări şi slavoslovii neîncetate, cu străpungere şi
petrecere duhovnicească în rugăciuni şi ca să spun mai pe scurt cu tot
ce mulţumeşte pe Dumnezeu.
Aşadar, multe minuni s-au făcut
acolo, nu numai în vremea împăratului Leon, ctitorul acelei biserici a
Izvorului purtător de viaţă, ci şi după aceea se făceau încă şi mai
multe, dintre care vrem să povestim câteva spre folosul celor
binecredincioşi şi spre ruşinarea celor ce nu cred în puterea şi harul
Maicii lui Dumnezeu.
***
Marele Iustinian,
binecinstitorul împărat al Bizanţului, odată a căzut într-o boală
cumplită şi nevindecată a scurgerii udului şi pierzându-şi orice nădejde
de la doctori şi de la tot ajutorul omenesc, a alergat către Izvorul
cel preacurat şi primitor de viaţă. Şi căzând la cinstita icoană a
Maicii Domnului, s-a rugat fierbinte pentru patima lui. Apoi
îndreptându-se la izvor şi luând cu credinţă apă, a băut şi îndată – o,
minunile tale, Stăpână! – s-a tămăduit desăvârşit şi atât de sănătos s-a
făcut şi atâta putere a primit, încât părea că nu fusese niciodată
bolnav. Drept aceea, vrând şi el să mulţumească Făcătoarei de bine,
Doamnei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, a mărit biserica ei, a
Izvorului Tămăduirii. Făcând el aceasta, i s-a arătat Maica Domnului în
vis şi i-a spus: „O, împărate, nu este drept şi cuviincios să strici
pomeniri altui om, ci de vrei să dai cuvenita mulţumire către Fiul meu
şi Ziditorul a toată făptura, ridică biserică în numele Înţelepciunii
(Sofia) lui Dumnezeu şi fă-o cât poţi de mare, ca să se adune acolo cât
mai mult popor şi dăruieşte-o Patriarhiei, ca lumea adunată să asculte
cuvintele dumnezeieşti ale Patriarhului şi să se folosească; şi să-ţi
fie şi ţie pomenire veşnică. Iar pentru biserica ce ai lărgit-o, nu mică
plată vei avea, dar nu după multă vreme se va dărâma de la cutremur,
din pricina păcatelor poporului şi a oamenilor necinstiţi şi neruşinaţi
ce se adună acolo.” Deci, preacredinciosul împărat, împlinind porunca
Născătoarei de Dumnezeu, a zidit acea faimoasă şi preafrumoasă şi
preamare biserică a Sfintei Sofia, a cărei frumuseţe şi mărime se
vesteşte în toată lumea, ca una ce întrece cu mult în măreţie templul
cel zidit în Ierusalim de către Solomon. De aceea şi împăratul
Iustinian, văzând biserica terminată şi împodobită cu atâta frumuseţe, a
exclamat plin de bucurie: „Te-am biruit, Solomoane!”. Iar acea Biserică
a Izvorului primitor de viaţă pe care a mărit-o Iustinian, după cum am
spus, după trecerea a ceva vreme, făcându-se cutremur, s-a prăbuşit;
pentru că oamenii încetând a prăznui în ea cu cântări şi laude
duhovniceşti, începură (aşa cum şi astăzi fac) să sărbătorească cu
dănţuiri şi jocuri, cântece şi beţii, în fapte de ruşine şi lucruri
necuviincioase. Asemenea şi cei ce vieţuiau şi slujeau la acea biserică,
încetând să înveţe pe popor poruncile lui Hristos, punându-le piedică
în a se depărta de la deşertăciunile lumii, s-au dedat cu totul la a
strânge bani, părtaşi făcându-se celor de alt neam; pentru aceasta şi
Născătoarea de Dumnezeu scârbindu-se, nu numai că a ridicat harul ei de
acolo, dar şi biserica ei a căzut cu desăvârşire, făcându-se una cu
pământul.
După trecerea a multă vreme,
împărăţind pururea-pomenitul Vasile Macedon şi auzind de minunile ce se
făceau la acel izvor şi aflând de pricina stricării bisericii, a pus în
minte sfat bun şi lui Dumnezeu plăcut, ca să reaşeze acest loc de
închinăciune a celor binecredincioşi la cea dintâi stare duhovnicească.
Deci, a zidit biserica la mărimea şi frumuseţea cea dintâi,
împodobindu-o cu multe daruri, ca şi primul ei ctitor. Şi alegând
bărbaţi înţelepţi şi cărturari, cu multă evlavie către cele dumnezeieşti
şi lucrători ai virtuţii, adică preoţi, diaconi, citeţi, cântăreţi,
paraclisieri, i-a pus să vieţuiască lângă biserică şi să slujească
acolo. Iar ei fiind robi ai lui Dumnezeu, toată grija o aveau către
lucrul Domnului, nu doar cu cuvântul învăţând pe popor Sfânta
Evanghelie, ci şi cu lucrul, făcându-se chip de faptă bună şi pildă bună
către toţi. Pentru aceasta şi Născătoarea de Dumnezeu a căutat iarăşi
la Biserica ei şi la sfinţita aghiasmă a Izvorului şi au început să se
facă minuni mari, iar oamenii să facă praznic şi sărbătoare în fiecare
zi, cu cântări, laude şi rugăciuni şi privegheri de toată noaptea, întru
bucuria duhului şi veselie sufletească, atraşi fiind de învăţătura prin
faptă şi cuvânt a acelor bărbaţi sfinţiţi, ce locuiau lângă acea
cinstită Biserică. Împăratul Vasile văzând acele minuni mai presus de
fire ale Maicii lui Dumnezeu, a cerut prin mijlocirea acelor bărbaţi
sfinţi ca Multmilostiva Fecioară să-i dăruiască un copil de parte
bărbătească, care i s-a dat pentru credinţa lui. Şi născându-se copilul,
l-a numit Leon, în numele primului ctitor al Izvorului; adică a născut
pe Leon cel Înţelept, cel care a alcătuit „Eotinalele”, adică stihirile
celor unsprezece Evanghelii de dimineaţa ale Învierii, ce se cântă la
sfârşitul Utreniei în fiecare Duminică.
Leon, luând împărăţia după
moartea tatălui său, a arătat multă evlavie către Izvorul cel primitor
de viaţă; de aceea şi minunile s-au înmulţit în vremea împărăţiei lui.
Şi prima soţie a lui Leon cel Înţelept, sfânta Teofana, căzând în boala
frigurilor, cum bău cu credinţă din acea aghiasmă tămăduitoare a
Izvorului, s-a slobozit de cumplita boală, făcându-se cu totul
sănătoasă. Dar şi însuşi împăratul Leon se îmbolnăvi de piatră la
rinichi, din pricina căreia era în mare primejdie, căci nici doctorii
nu-i mai dădeau nici o nădejde şi se apropia de moarte. Şi asta se
întâmpla în Săptămâna Luminată. Atunci, preabinecredincioasa
împărătească Teofana, auzind hotărârea doctorilor şi văzând pe bunul ei
soţ abia răsuflând, a crezut cu tot sufletul că ceea ce la oameni e cu
neputinţă, sunt cu putinţă Maicii Preaputernicului Dumnezeu; deci căzând
la preasfânta ei icoană, s-a rugat cu multe lacrimi şi suspine
Împărătesei lumii, ca să dăruiască ani de viaţă împăratului celui
pământesc, adică soţului ei. Astfel, rugându-se buna soţie şi
împărăteasă, Maica cea iubitoare de milostivire a Iubitorului de oameni
Dumnezeu, a ascultat rugăciunea ei şi aşa cum se ruga Teofana, a auzit
un glas zicându-i: „Nu fi tristă, Teofana, din pricina bolii
împăratului, soţului tău, căci astăzi vine doctoria ce-l va ridica din
boală.” Deci, umplându-se de bucurie şi crezând cele auzite, a alergat
la bolnav şi a aflat acolo pe doctori, care se sfătuiau să îl taie, ca
şi cum nu mai rămăsese alt chip de vindecare, decât numai acel
primejdios lucru. Auzind sfatul lor, împărăteasa i-a împiedicat,
spunându-le: „Aveţi puţină răbdare, că iată, Doamna mea Născătoarea de
Dumnezeu, are să trimită altă doctorie minunată şi are să-l vindece.” Şi
după puţin, acolo unde aşteptau moartea împăratului, vine femeia ce
îngrijea Biserica şi Izvorul, pe nume Agata, ţinând în mâini un vas plin
cu aghiasmă de la izvor, care zise către împărăteasă: „Astăzi, în timp
ce măturam Biserica Izvorului Născătoarei de Dumnezeu, am auzit o voce
zicându-mi: «Agata, ia apă în vas din izvorul meu şi grăbeşte către
împăratul Leon, care se primejduieşte să moară, şi dă-i să bea şi se va
tămădui, căci strigă către mine cu multe lacrimi, iubita mea Teofana».”
Auzind acestea împărăteasa şi crezând, a luat apa cu bucurie şi dând
împăratului să bea, îndată (o, minunile cele mai presus de fire ale
Maicii Domnului!) s-a tămăduit şi s-a sculat din pat cu totul sănătos,
neavând nici cea mai mică urmă din acea cumplită şi nevindecată boală.
Şi atunci, împăratul Leon a aşezat să se facă praznic în Vinerea din
Săptămâna Luminată, în care zi s-a făcut şi târnosire acelei biserici.
De atunci, s-a început a se prăznui această sărbătoare în ziua de Vineri
din Săptămâna Luminată, cântându-se, poate, doar slujba Învierii. Mai
târziu, după cum se pare, s-a poruncit sinodiceşte, ca să se adauge şi
slujba Izvorului Tămăduirii cel primitor de viaţă, alcătuită de către
Nichifor Calist Xantopol.
***
După ce Sfânta Teofana a murit,
neavând ea fii, împăratul Leon cel Înţelept şi-a luat altă femeie după
lege, cu numele de Zoe. Nenăscând nici aceasta fii, au alergat amândoi
la grabnicul ajutor al Apărătoarei tuturor, Născătoarea de Dumnezeu şi
Pururea Fecioara Maria. Şi mai ales, ducându-se ei la Biserica Izvorului
Tămăduirii, unde făcându-se Liturghie, s-au împărtăşit cu Preacuratele
Taine, făcând multe daruri şi milostenii bisericii şi săracilor ce s-au
aflat acolo şi bând din cinstita aghiasmă, s-au întors astfel la
palatele împărăteşti. Şi au postit timp de patruzeci de zile, rugându-se
Maicii Domnului să le dăruiască fiu şi urmaş la împărăţie. Iar
Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, văzând credinţa şi
smerenia lor şi plecându-se mijlocirii Preasfintei Sale Maici, a plinit
cererea lor. Şi zămislind Zoe, a născut pe Constantin Porfirogenetul,
cel ce a alcătuit apoi „Exapostilariile” Învierii, adică „Luminândele”
ce se cântă la slujba Utreniei, înainte de Laude. El a împărăţit după
moartea tatălui său, Leon cel Înţelept, şi fiind binecinstitor şi
evlavios, avea purtare de grijă de toate sfintele biserici şi, mai cu
seamă, de Biserica şi Izvorul primitor de viaţă, ca o moştenire şi
pomenire strămoşească. În vremea împăratului acesta, Constantin
Porfirogenetul, se făceau din ce în ce mai multe minuni la Izvorul
tămăduitor al Maicii Domnului, şi boli cumplite şi nevindecate ca
idropica, cancerul, curgerea de sânge, cangrene, ulcer, buba neagră,
lepra, pelagra şi altele asemenea şi mai rele decât acestea se vindecau.
Şi se putea vedea acolo săvârşindu-se în fiecare zi praznic şi tot
felul de oameni, împăraţi, boieri, arhierei, preoţi, călugări şi tot
omul ce era bolnav, alergând la Izvorul primitor de viaţă al Născătoarei
de Dumnezeu, şi bând cu credinţă din aghiasma lui, nu se întorcea
mâhnit şi ruşinat, ci vindecat de neputinţa lui.
Un bogat oarecare din Tesalonic, foarte evlavios şi temător de Dumnezeu, fiind cuprins de o cumplită boală şi deznădăjduit de către doctori şi auzind de nenumăratele minuni ce se făceau la dumnezeiescul izvor cel curgător de viaţă, a dorit să meargă acolo, crezând că şi el va fi vindecat. Şi intrând deci în corabie, a plutit spre Constantinopol. Dar pe cale (să fi fost poate iconomia lui Dumnezeu spre încredinţarea celor necredincioşi), boala i s-a agravat şi se apropia de moarte. Văzând bunul şi credinciosul creştin că va muri şi nu se va învrednici a se închina în Biserica Născătoarei de Dumnezeu şi nici să bea din aghiasma Izvorului tămăduitor, a chemat pe rudele sale şi pe stăpânul corabiei şi i-a jurat pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu ca, de va muri, să nu-l arunce în mare, ci să-l ţină în corabie şi aşa mort să-l ducă la izvor. Şi le zicea: „Întrucât eu nu sunt vrednic din pricina multelor mele păcate să beau, viu fiind, din acea apă tămăduitoare, şi nici să mă închin Doamnei mele Născătoarea de Dumnezeu în biserica ei cea plină de har, cel puţin măcar mort să merg. Şi înainte de a mă îngropa acolo aproape de biserică, să luaţi trei ciuturi din acea aghiasmă curgătoare de viaţă şi s-o turnaţi peste trupul meu mort şi aşa să mă înmormântaţi.” Şi s-au făgăduit să facă astfel. Şi murind el pe cale, l-au dus acolo şi au făcut precum le spusese şi – o, minune preaslăvită! – s-a sculat ca dintr-un somn, deşi murise deja de patru zile. De o aşa minune s-au spăimântat toţi cei aflaţi acolo, văzând că a înviat cel ce murise de patru zile. Iar cel înviat, mulţumind Maicii Domnului, a împărţit săracilor toată averea sa şi s-a făcut monah, rămânând acolo să slujească la Biserica Născătoarei de Dumnezeu până la sfârşitul vieţii lui, căci a mai trăit apoi încă 20 de ani, ducând o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile.
Ştefan, patriarhul
Constantinopolului, fiul lui Vasile Macedon, împăratul Bizanţului, şi
frate cu Leon cel Înţelept, îmbolnăvindu-se de tuberculoză şi neputând
afla vindecare pentru boala ce-l măcina, a alergat la Binefăcătoarea
tuturor, la Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu şi ajungând în sfânta ei
biserică şi rugându-se cu credinţă fierbinte şi cu multe lacrimi, a băut
din aghiasma izvorului şi s-a vindecat. Dar şi patriarhul
Ierusalimului, ce se chema Ioan, îmbolnăvindu-se odată, şi-a pierdut
auzul. Deci, bând cu credinţă şi urechile stropindu-şi cu acea apă
tămăduitoare, îndată s-a vindecat. Aşijderea şi patriciul Tarasie şi
maica lui Maghistrisa, fiind peste măsură de nemilostivi şi iubitori de
arginţi, pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit de au căzut în cumplita
boală a frigurilor. Deci mergând ei la Izvorul Tămăduirii şi diavoleasca
iubire de arginţi părăsind împreună cu tiranica nemilostivire, s-au
făcut milostivi, împreună-pătimind cu cei aflaţi în nevoie şi bând ei
din apa făcătoare de minuni, s-au aflat sănătoşi. Şi un anume Stelian,
fiul unui oarecare boier, pătimind de o boală de rinichi, n-a aflat nici
o uşurare de la ajutorul doctorilor. Deci, nenădăjduind vreo scăpare de
la oameni, a mers şi el la ajutorul fără de plată, la izvorul Maicii
Domnului adică, şi bând cu evlavie şi credinţă din aghiasma lui, s-a
tămăduit.
Oarecare femeie, Shizena cu
numele, pătimind de dizenterie şi neaflând nici o vindecare de la
oameni, la Născătoarea de Dumnezeu scăpând, a băut apă din izvorul ei cu
credinţă şi s-a însănătoşit pe loc. Iar împăratul Roman Lecapenul
pătimind de o boală de stomac, şi primejduindu-se de moarte, doctorii
neputând face nimic, s-a îndreptat cu tot sufletul către Stăpâna a toată
zidirea, adevărata Tămăduitoare, şi bând din acea aghiasmă cu adevărat
vindecătoare, pe dată s-a slobozit de patima lui. Asemenea şi mama
împăratului Roman s-a vindecat prin harul aghiasmei de o boală de
intestine. Dar şi o femeie de neam boieresc ce era stăpânită de patima
vorbirii de rău şi greşelile altora iscodea, iar ale ei le trecea cu
vederea, din purtarea de grijă a Născătoarei de Dumnezeu, a celeia ce
însetează de mântuirea păcătoşilor, a căzut într-o boală grea; şi nici
de la doctori, nici din altă parte nu afla o oarecare mângâiere, ci spre
mai rău mergea. Şi fiind odată cuprinsă de dureri cumplite, s-a rugat
Maicii Domnului, care a înştiinţat-o că de va înceta a judeca şi vorbi
de rău şi va merge la biserica ei, ca să bea apă din izvorul ei, se va
vindeca. Şi mărturisindu-se deci şi făgăduind să înceteze acea satanică
şi rea obişnuinţă, a mers la cinstita biserică a Preasfintei Fecioare şi
bând de acolo aghiasmă cu credinţa, s-a tămăduit de boala trupească şi,
dimpreună cu ea, şi de cea sufletească. Dar, precum am spus, dacă ar
vrea cineva să numere toate minunile preaslăvite ce s-au făcut la
Izvorul purtător de viaţă al Maicii Domnului, nu i-ar ajunge toată
viaţa, chiar de ar trăi vârsta lui Matusalem. Şi vrând să încheiem
istorisirea minunilor negrăite săvârşite la Izvorul Tămăduirii, mai
adăugăm încă câteva, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi,
ca încredinţare şi adeverire a credinţei noastre în Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pe care o lăudăm şi o slăvim de-a
pururi.
***
La mulţi istorici este scris şi
se spune că odată, această Biserică a Izvorului primitor de viaţă la un
cutremur era gata să cadă. Atunci înăuntru se aflau foarte mulţi oameni.
Şi s-a arătat acolo Stăpâna iubitoare de oameni şi Născătoarea de
Dumnezeu Maria, care ţinea cu amândouă mâinile ei acoperişul bisericii,
până ce toţi cei aflaţi înăuntru au ieşit afară. Şi apoi a lăsat
biserica să cadă, arătând astfel că, deşi ura faptele rele ce se făceau
acolo, după cum am mai spus, şi nu vroia ca biserica ei să fie locaş
unde se lucrează răutatea, totuşi este iubitoare de oameni şi însetează
de pocăinţa păcătoşilor, ca una ce este Maica iubitorului de oameni
Dumnezeu, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea tuturor
aşteaptă. De aceea, a lăsat să cadă biserica, dar pe oameni i-a izbăvit
de moarte prin minune preaslăvită, dându-le astfel timp de pocăinţă.
Şi un oarecare monah ce se
numea Pepirin şi ucenicul lui fiind biruiţi de lăcomia pântecelui şi la
mâncăruri alese dedându-se, neavând ei nicicum vieţuire călugărească, a
îngăduit Dumnezeu, Cel ce toate spre folosul nostru le face, de s-au
îmbolnăvit amândoi cumplit. Deci, venindu-şi ei în simţire, s-au rugat
Maicii Domnului, de la care au auzit că de se vor mărturisi şi îşi vor
îndrepta viaţa, lepădând mâncărurile cele multe şi alese şi pofta
gâtlejului, trăind ca adevăraţii călugări, doar cu pâine şi apă, nu
numai că se vor slobozi de acea grea boală, ci şi moştenirii Împărăţiei
cerurilor se vor învrednici. „Şi dacă făgăduiţi că păziţi acestea, le
zicea, mergeţi la biserica mea şi beţi din aghiasma izvorului meu şi vă
veţi vindeca.” Iar ei, auzind acestea, au mers şi au băut din apa cea
tămăduitoare, vindecându-se cu preaslăvită minune. Şi au trăit restul
zilelor lor vieţuire plăcută lui Dumnezeu, potrivit rânduielii
călugăreşti, hrănindu-se doar cu pâine şi apă.
Şi alţi doi călugări, Matei şi
Meletie, fraţi de-o mamă, lenevindu-se ei la pravila lor, au căzut în
boală şi cunoscându-şi greşeala, au alergat la mila Născătoarei de
Dumnezeu, făgăduindu-se să nu mai fie aşa cu nebăgare de seamă faţă de
slujba lor. Deci bând ei din cinstita aghiasmă, s-au slobozit de
neputinţa lor. De atunci, s-au înţelepţit, nelăsându-şi niciodată
pravila şi canonul lor, căci aveau mereu înaintea ochilor certarea
Domnului, ce fusese asupra lor. Şi astfel trăind ei viaţă cu fapte bune,
s-au săvârşit având bune nădejdi.
Un ipodiacon Ştefan, suferind de dureri de mijloc, cumplite şi preagrozave, a alergat la ceea ce este mereu gata a sta întru ajutorul nostru şi bând din aghiasma izvorului ei cu credinţă neclătită şi stropindu-se acolo unde îl durea, îndată l-au lăsat durerile.
Şi un ostaş din ceata
varangilor, pe nume Ioan, suferind de idropică, se apropia de-acum de
moarte. Căutând el scăpare la mila preamilostivei Maici a lui Dumnezeu
şi cu lacrimi rugându-se, bău cu credinţă din aghiasma ei, făcându-se cu
totul sănătos. Şi întorcându-se într-ale sale, vestea la toţi mila
Maicii Domnului arătată către el.
Dar şi un altul oarecare, fiind bolnav de cancer, iar un altul având cangrenă şi alţii răni nevindecate având pe tot trupul şi nenumăraţi alţi oameni, pătimind de fel de fel de boli, unele mai rele ca altele, s-au vindecat în diferite vremi, prin harul aghiasmei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. Şi nu numai atunci, ci şi până astăzi vedem minuni fără de număr făcându-se credincioşilor prin harul aghiasmei Izvorului Tămăduirii, cel primitor de viaţă, drept pentru care redăm mai jos una din multele minuni mai noi făcute de Izvorul Maicii Domnului:
Mitropolitul de Nafpaktos şi
Arta, Neofit, ce era de origine din insula Paros, pătimea de o boală
cumplită şi nevindecată, din pricina căreia pătimi multe de la doctori,
dar fără nici un folos. Deci deznădăjduindu-se ei în cele din urmă, au
ajuns la concluzia că nu mai poate scăpa, ci negreşit va muri. Iar el,
în aşa nenorocită stare fiind, alergă la mila Născătoarei de Dumnezeu.
Şi mai ales, căzând la rugăciune cu lacrimi, cerea ajutorul ei cel
nebiruit. Şi cu multă nevoie s-a pornit – fiind purtat de alţii – către
preacinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, unde căzând înaintea
sfintei sale icoane, s-a rugat Pururea Fecioarei, ocrotitoarea tuturor
celor mâhniţi, cu suflet îndurerat. Apoi, luând cu credinţă din aghiasma
izvorului ei, bău şi se stropi şi îndată – o, minunile tale cele
negrăite şi mai presus de fire, Stăpână Preacurată! – s-a tămăduit,
nemairămânând nici cel mai mic semn din acea nesuferită şi
înfricoşătoare boală. Deci, mulţumind grabnicei sale ajutătoare, s-a
întors la ale sale, vestind tuturor acea mare minune şi facere de bine
arătată către el de Maica lui Dumnezeu.
***
Această biserică istorică şi
slăvită a Izvorului primitor de viaţă, care întâia oară a fost zidită de
împăratul Leon cel Mare, numit şi Machelis, şi apoi lărgită de
împăratul Iustinian cel Mare şi a fost împodobită şi dăruită cu multe
bogăţii de către împăratul Vasile Macedon şi fiul său Leon cel Înţelept
şi de către alţi împăraţi, a dăinuit până în anul 1453 când
Constantinopolul a fost cucerit de turci. Atunci împreună cu alte
biserici măreţe, a fost distrusă şi această biserică a Izvorului. Dar
apele lui cele tămăduitoare şi izvorâtoare de viaţă au continuat să
curgă în linişte şi harul ce umbrea acel loc sfânt nu s-a depărtat
niciodată de acolo. De aceea, mulţimile de credincioşi au continuat să
vină cu credinţă şi evlavie acolo, iar tămăduirile celor ce veneau se
dădeau cu îmbelşugare de către apele izvorului. Astfel s-a simţit nevoia
reconstruirii bisericii pe acel loc sfânt. Întâi mitropolitul Nicodim
al Derconului, după trecerea a trei veacuri de la distrugerea bisericii
vechi, a zidit la anul 1727 o mică biserică a Izvorului Tămăduirii şi
începu să se săvârşească sfintele slujbe (Liturghii, Vecernii, Utrenii).
Asta a durat până în 1821, când iarăşi acea mică biserică a fost
distrusă de către ienicerii fanatici, iar izvorul a fost acoperit în
întregime. Cu toate acestea, în acel loc sfânt, credincioşii veneau în
continuare şi tămăduirile nu încetau. În zilele sultanului Mahmud, când
supuşii săi se bucurau de libertate religioasă, i s-a cerut de către cei
de un neam cu el să dea voie să se reconstruiască iarăşi bisericuţa
Izvorului. Acest sultan a desfiinţat armata ienicerilor şi în timpul
stăpânirii lui, Grecia şi-a dobândit independenţa în 1830, eliberându-se
de sub stăpânirea turcească. De aceea şi exista o oarecare libertate
religioasă şi i s-a cerut încuviinţarea de a se rezidi biserica
Izvorului. Şi lucrul s-a început pe 27 iulie 1833 şi, făcându-se
săpăturile, au fost aflate temeliile vechii biserici. Şi s-a refăcut nu
doar paraclisul aghiasmei mai strălucit decât primul, dar şi altă
biserică mai mare, mai frumoasă şi mai măreaţă decât cea veche, pe a
cărei fundaţie s-a şi reconstruit noua biserică. Şi piatra ei de temelie
s-a pus pe 14 Septembrie 1833, iar biserica a fost gata la 30 Decembrie
1834, iar sfinţirea s-a făcut pe 2 Februarie 1835.
Iată ce scrie pururea-pomenitul
scriitor din Constantinopol, Scarlat, despre construirea noii biserici:
„Venind eu la Constantinopol în anul 1825, am mers să mă închin la acel
loc sfânt, dar n-am aflat decât dărâmături, iar în mijlocul lor stând
un preot sub cerul liber şi citind Paraclisul pentru credincioşii aflaţi
de faţă. Însă apele cele tămăduitoare ale Izvorului continuau să curgă
molcom, iar harul ce umbrea nevăzut acel loc sfânt niciodată nu s-a
depărtat de acolo. De atunci trecură 24 de ani şi revenind iarăşi acolo
în 1849 cu barba deja albită, am aflat aceeaşi pădure deasă şi umbroasă,
iar izvorul curgând molcom şi liniştit. Dar în loc de ruine, văzui o
biserică impunătoare, împodobită cu marmură şi coloane… şi n-am putut să
nu-mi stăpânesc lacrimile ce mă podidiseră. Dar aceste lacrimi erau
lacrimi de bucurie şi străpungere. Şi luându-mi carneţelul cu însemnări,
am scris la sfârşitul acestei istorisiri, «aceasta este schimbarea
dreptei Celui Preaînalt».”
Despre aghiasma ce făcea minuni
de sub mormanul de pietre şi pământ, un preot sau un epitrop laic
binecredincios ţinea însemnări spre aducerea-aminte veşnică a acestor
minuni ale Născătoarei de Dumnezeu, scriindu-le cu multă evlavie pe o
tăbliţă de lemn, în special pe cele săvârşite între anii 1824-1826. Ele
au fost publicate într-o broşură separată, într-o versiune prescurtată.
Spre completarea minunilor din acea broşură şi a celor istorisite de
Calist Xantopol, redăm mai jos o minune făcută de Izvorul Tămăduirii,
publicată în 1886 de către preotul Evghenie, responsabilul bisericii
Izvorului Tămăduirii, unde un oarecare Neofit Mavromati s-a vindecat.
Iată cum povesteşte el însuşi despre cele petrecute: „Pe la vârsta de 19
ani mi-au apărut nişte răni cu puroi, foarte rele, numite îndeobşte
fistule, şi aproape că am rămas zăcând. Cheltuind multe la doctori
încercaţi, care s-au străduit să facă ceva spre uşurarea suferinţei
mele, am rămas fără nici o nădejde din partea lor, căci n-am putut face
nimic. Am rămas deci plângând şi suferind şi tânguindu-mă la toţi cei ce
mă cercetau, spunându-le de necazul meu. Într-una din zile, un preot
Nicolae, ce slujea la biserica Patriarhiei şi care era de loc din insula
Hios, mi-a zis: «Iubite prieten, vrei să vii cu mine la izvorul cel
primitor de viaţă?» Iar eu i-am răspuns că din pricina bolii şchiopătez
şi nu pot merge, dar el m-a luat de braţ şi, sprijinindu-mă, am pornit
încet cu paşi mărunţi, până ce cu multă osteneală am ajuns la izvor.
Dând el binecuvântarea, începurăm să cântăm Paraclisul Maicii Domnului
şi slujba aghiasmei. Apoi luând în mână un vas, după sfârşitul slujbei,
l-am umplut cu aghiasmă din izvor şi vărsându-o pe trupul meu, mi-am
spălat de mai multe ori rănile, căci încă erau proaspete atunci
tăieturile ce mi le făcuseră doctorii şi, o, minunile tale Stăpână!,
m-am pomenit sănătos dintr-o dată, rămânând numai semnele unde fuseseră
rănile şi tăieturile, spre adeverire că fusesem chinuit de acea cumplită
boală. Astfel, fără de nădejde vindecându-mă de către Maica lui
Dumnezeu, m-am întors cu totul sănătos, împreună cu preotul de la
Patriarhie, propovăduind tuturor măririle lui Dumnezeu şi ale
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.”
***
Acesta este, fraţilor, istoricul
Izvorului Tămăduirii, de la început, cum s-a construit prima oară
biserica Născătoarei de Dumnezeu din Constantinopol, deasupra izvorului,
apoi de către care împăraţi a fost refăcută şi lărgită. Acestea sunt
minunile cele mai presus de fire, care covârşesc toată mintea, ale
Maicii Domnului, săvârşite prin harul şi mijlocirea ei, la izvorul ei
cel primitor de viaţă. Şi aici au fost istorisite doar câteva ce s-au
păstrat şi au ajuns până la noi, căci numărul minunilor ce s-au făcut la
acel izvor tămăduitor, cine-l poate spune? Deci, mulţumind Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, Maica Preacurată a
lui Dumnezeu, pentru iubirea de oameni şi milostivirea ce a arătat-o
neamului nostru, să slăvim pe Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, totdeauna şi în vecii nesfârşiţi.
Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!