Minunea cu înmulțirea pâinii și peștilor

 

Părintele Iosif TRIFA

Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii (Matei 14, 14-22)

O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare aminte. Minunea din Evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că cei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. „Când s-a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I-au zis: Locul acesta este pustiu şi iată vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare. – Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus... Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce.“ Şi Mântuitorul le-a săturat şi foamea lor cea trupească. Să luăm aminte! În evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni sunt două minuni. Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după Cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească.

Aici este, dragă cititorule, înţelesul cel adânc al Evangheliei. Gloata celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din evanghelia cu minunata săturare a celor cinci mii se întâmplă şi azi, se întâmplă şi în faţa mea şi a ta, iubite cititorule. Când umbli cu sufletul flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţi în tine neîncetat o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, când te ţii mereu de Domnul şi petreci mereu lângă El pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău.

În chip minunat ştie şi azi Domnul sătura pe cei care petrec lângă El. „N-am văzut pe dreptul cerşind pâine“ – zice Psalmistul. Sunt şi azi atâtea văduve şi atâţia săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvântează pâinea şi puţinul lor, pentru că petrec o viaţă curată de rugăciune şi purtări bune.

Să fim bine înţeleşi. Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia. Lucrul mâinilor şi umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor alergăturilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare şi peste lucrul mâinilor noastre. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.“ (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută întâi cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici habar nu au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după Cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrana cea sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri mari... Linişte şi uşurare nu ne vor veni până când nu va fi foamete pe pământ, dar nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Proorocul Amos 8, 11).

Dragă cititorule, Iisus Mântuitorul împarte şi azi pâine sufletească celor flămânzi. „Eu sunt Pâinea Vieţii – a zis Iisus. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată...“ (Ioan 6, 35). „Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac“ (Ioan 6, 51). Această pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul şi Sângele Domnului, care ni s-a dat spre viaţa veşnică. Câţi însă se hrănesc cu această pâine a vieţii?

Cuvântul lui Dumnezeu, după care umblă flămândă gloata celor cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament, însă câţi cititori de carte umblă să citească învăţăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câţi creştini au Biblia, au pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această pâine?

Într-un sat de frunte am numărat astă vară douăzeci de căldări de fiert rachie şi oamenii se pregăteau să mai cumpere cinci, însă n-am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi spunem că suntem sănătoşi când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine. Însă când pierdem pofta de mâncare, e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiţii de noi! De am pricepe că această regulă se întâmplă şi cu sufletul nostru! Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă când omul e atins de atare boală sufletească începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort, sau mai bine zis omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame! Toţi cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti poartă în ei astfel de suflete moarte şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti.

Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului „I s-a făcut milă de gloată“ (Matei 14, 14). Milă-Mi este de gloată că n-are ce mânca... Nu vreau să le dau drumul flămânzi – zicea Iisus (Matei 14,16). Mântuitorului îi e milă şi azi de cei care stau flămânzi de Cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi. Mântuitorul plânge pe cei ce îşi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi pline de otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: Eu sunt Pâinea Vieţii... Eu sunt Pâinea cea Vie... Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!... Auzi tu, dragă cititorule, acest glas?