Nevoia de copilărie – Nașterea Maicii Domnului

 

Dacă ne-a afectat vara aceasta în ceva fundamental, odată cu toată drama de la Caracal, ne-a afectat în siguranța vieții pentru copiii noștri. Aici nu mai încap cuvinte de ocolire a adevărului și nici discuții politice. Nu putem negocia cu nimeni trădarea copilăriei românești la modul în care ea se adâncește de ani buni. Sub ochii noștri. Și, oricât am lucra de acum înainte pentru redresarea situației, generații întregi și-au pierdut stabilitatea și încrederea că pot dispune de un ajutor competent și imediat în situații de risc – indiferent cât și de unde s-ar naște riscul acela. Dinaintea unei atare provocări de risc de Țară, Hristos ne pune la suflet Nașterea Maicii Sale. Un soi de balsam ceresc peste rana lipsei de ceresc în care ne trecem zilele. Vor fi unii care vor zice, pe bună dreptate, că Nașterea Maicii Domnului nu este prezentă în Evanghelie. Aș adăuga că nici Adormirea ei. De la a cărei prăznuire nu a trecut tocmai mult timp. Dar asta nu înseamnă că aceea care L-a născut pe Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu s-a născut și nu a trăit propria viață. Din care, ici colo, Biserica a identificat artefacte de viață cotidiană a unei mame sfinte. Cumințenie, discreție, inteligență, feminitate verticală, empatie și iubire pentru Fiul Său și lucrarea Sa sunt remarcabile și în Evanghelie

Faptul că nașterea Mântuitorului se leagă, indisolubil, de genealogia neamului Fecioarei Maria iarăși ne este dovadă că moștenirea profetică a rădăcinii lui Iesei nu este deloc întâmplătoare în viața Fiicei Sionului. Personal cred că e mostră de răutate să nu vezi în Maica Domnului darul lui Dumnezeu către omenire, către cei aflați în întuneric și în umbra morții. Un soi de orbire duhovnicească, deloc ușoară, o nespălare pe ochii înțelegerii cu baia Botezului. Mereu alături de Hristos, imagine indusă uneori doar de subtext ori de cunoașterea atentă a arheologiei legate de viața cotidiană în vremea istorică a Mântuitorului. Poate așa povestea nașterii ei devine mai mult înțeleasă ca o minune. Ioachim, bătrân de ani, revine de la Templu, căruia-i slujea, oarecum tensionat de batjocora subțire a colegilor care-l amenință cu scoaterea din sobor dacă nu va avea un copil. A nu avea copil, în vremea aceea, echivala cu un blestem. Ana, femeie răbdătoare, munteancă din Ein Karem – rudă Elisabetei – îl copleșește cu dragostea sa. Dar nu poate învinge legea firii. Până când, sătul parcă, Ioachim provoacă pe Dumnezeu: „Să trăiască Domnul Dumnezeul meu! Voi pleca în munte. Îmi va fi foamea mâncare și setea băutură până când Domnul îmi va dărui urmaș din coapsele mele”. Un Amin mare se pare că s-a auzit în Cer de vreme ce, după patruzeci de zile de postire, întors acasă, Ioachim împlinește dar de maternitate în pântecele Anei. Omul Templului dădea astfel naștere Fecioarei-Templu. Ca orice tată topit de fiica sa, deși promisese să o ducă la templu după trei ani, Ioachim trage de timp. E vizibil topit după fiica sa. Care, după ce făcuse șapte pași în jurul pătuceanului său de copil, se așază în culcuș de joacă. Un an. Doi ani. Trei ani. Abia în al patrulea, speriat că prunca nici nu merge, nici nu vorbește, Ioachim duce Prunca în Templu. Împlinește promisiunea, dar și Scriptura, fără a bănui nici o clipă aceasta. În faldul acestei provocări stă ascunsă taina așteptării lumii. Blestemului dintâi – dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și rodul ei, promisese Domnul – își afla dezlegare. Cea menită să nască pe Cel ce va zdrobi capul șarpelui zorea spre curțile Templului, spre a-și primi rostul în grupul fecioarelor pioase aflate în așteptarea lui Mesia. Dumnezeu, parcă în pofida grijuliei mentalități iudaice de a pregăti totul după minte omenească, nu la Templu alege fecioara, ci în sat, în drum spre izvorul cetății și mai apoi, cum ar spune colindătorii, în poiata casei. Deja trecuseră ani de la nașterea sa, dar Maica tot un copil era. Unul curat și limpede. Ca o prismă de rouă în așteptarea focului ce-o va aprinde rug Cerului.

Am povestit toate acestea poate înțelegem ce taină a ținut Dumnezeu să țină vie în Maică: fecioria. Vârtutea la care a atentat negrija Statului român și a nemernicilor nu doar în cazul Caracal. De ani de zile batjocorim fecioria copiilor noștri. Le aplaudăm toate excesele, le încurajăm toate alternativele la feciorie. Mai puțin fecioria. Cea după trup și cea după duh, deopotrivă. Ori Nașterea Maicii Domnului spre această virtute aleasă ne trimite cu gândul și rugăciunea. Spre curăția de duh a trupului. Spre pedagogia vindecării prin curăție a unei lumi corupte până în măduva existenței. O pedagogie prezentă în toată prezența Maicii Domnului în lumea în care trăim. Mereu cu Hristos și asemeni Lui, Maica Domnului trăiește în mijlocul nostru, în primul rând, prin Dumnezeiasca Liturghie. Prescura din care ne scoatem Agnețul ce va fi Trup al Mântuitorului adus jertfă în Liturghie este Maica Domnului. Plămadă de pământ și cer și foc – deopotrivă – însemnată cu pecetea lui Iisus Hristos Învinge (IS-HS-NIKA) prescura ne-o iconizează pe aceea care pământ și cer și foc dumnezeiesc deopotrivă s-a pecetluit cu Taina Întrupării. Cea mai de preț dintre născătoare, dintre maici și fecioare deopotrivă, Maria fiica lui Ioachim și Anei, rupe istoria în două. Eva cea nouă cheamă amintirea Evei celei vechi pe care o ridică din moarte prin nașterea Mântuitorului.

Închipuiți-vă prima privire sfioasă și curată dintre Maica Domnului și Iisus Hristos. Dintre toți oamenii lumii, doar ea știa sigur pe Cine are la piept. Se naște dar astăzi cea care va alăpta pe Dumnezeu Întrupat. Cea care va cânta de somn bebelușului Ceresc, Dumnezeului celui Viu. Vă pare ușor? Luați seamă la propria noastră maternitate și paternitate cât de greu ne-o ținem, cu cât sacrificiu și câtă îndoială în propriile noastre opțiuni. Copila ce o prăznuim duminica aceasta este cea care-i vede dintâi adâncul de mântuire ce aprinde ochii lui Hristos. Îi simte pulsul de Dumnezeu neodihnit din pântece. De unde grija și iubirea ce ne-o închipuim în gesturile și faptele ei. Prunca aceasta minunată, a cărei inimă bate azi dintâi auzit de noi, poartă în pieptul ei inima prin care ca o sabie va trece crucea Golgotei. Se naște, așadar, femeia-misiune, femeia-altar, femeia-jertfă și jar de Jertfă. Ni se naște, în fond, trupul din care se va Întrupa Hristos. Dacă vreți lutul din care se vor plămădi cărămizile din care se construiește Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Puteți să nu vă bucurați cei care nu credeți în puterea mijlocirii ei, care nu credeți că e fecioară și maică, că stă mai presus decât Heruvimii… Dar îngăduiți-ne nouă, celor care de două mii de ani îi simțim iubirea mângâindu-ne pe creștet și suflet, să ne odihnim în bucuria Nașterii ei. Duminica aceasta mai are un sens adânc. În icoana nașterii Fecioarei Maria sunt Ana și Ioachim, drepții, bunicii după Trup ai Mântuitorului.

E vremea pomenirii Bunicilor. A oamenilor care ne-au marcat existența, a celor mai buni decât cei buni nouă. Și e vremea să ne aducem aminte să ne creștem copiii nu doar ca pe niște oameni de carieră ori specialiști. Să ne aducem aminte să ni-i creștem ca pe niște bunici nepoților lor. Pe care noi nu-i vom mai vedea decât din Împărăția ce ni se îngăduie pentru că Ioachim și Ana astăzi au primit pe Maria. Maria- Altar. Maria, Minune și Taină.

            Începe școala. Fie să avem copiii mereu sub ocrotirea Maicii Domnului, cea care urcă în Templu ca într-o școală a veșniciei. Pentru veșnicie să ne creștem copiii, nepoții bunicilor lor…

Pr. Constantin NECULA

sursa: http://www.tribuna.ro