Sfîntul Sfinţit Mucenic Ipolit şi cei împreună cu dînsul (30 ianuarie)

Aceştia au fost în vremea împărăţiei lui Claudiu (41-54), fiind ighemon unul cu numele Vicarie şi Ulpiu romanul, Chensorin era întîi sfetnic, cu dregătoria magistru; şi fiind tîrît şi întrebat, a mărturisit pentru Hristos; de aceea l-au aruncat în temniţă. Apoi, multe minuni făcea dînsul cu puterea lui Hristos, încît şi un mort a înviat; care lucru văzînd toţi ostaşii, care se întîmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat şi capetele lor, fiind 20 la număr.

Apoi, au adus şi pe fericita Hrisia fecioara la întrebare, ca pe una ce era creştină; şi pe care spînzurînd-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au ars coastele ei, şi au aruncat-o în temniţă; iar după cîteva zile scoţînd-o, cu pietre i-au fărîmat fălcile ei şi cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate. Apoi, legînd o piatră de grumajii ei, au aruncat-o în adîncul mării; şi astfel sfînta fecioară şi-a sfîrşit patima sa cea pentru Hristos. Iar fericitul Savin a fost bătut pe trup cu ciocan greu, spînzurat pe un lemn şi ars cu făclii, şi răbdînd nişte chinuri ca acestea, şi mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.

Cuviosul Lavrentie Închisul, din Pecersca (29 ianuarie)

După ispitirea cuvioşilor închişi din Pecersca, Isac şi Nichita, s-a aflat nevoindu-se în aceeaşi sfîntă mînăstire, fericitul Lavrentie, care asemenea a îndrăznit, ca un bun ostaş al lui Hristos, a se lupta cu vrăjmaşul cel de suflet pierzător, ce se ostăşea; şi dorea foarte mult ca în închisoare să se roage lui Dumnezeu, gîndind de-a pururea că pentru acea viaţă grăieşte Dumnezeu: Iar tu, cînd te rogi, intră în cămara ta, şi închizîndu-ţi uşa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl tău Cel ce vede în ascuns, îţi va da ţie la arătare.

Însă cuvioşii părinţi îl opreau cu totul de a face aceasta în Sfînta Mînăstire Pecersca, care mai mult decît altele suferea război de la înşelătorul vrăjmaş; căci îi aduceau aminte, cum acolo a biruit vrăjmaşul pe Isac şi pe Nichita, care s-au luptat cu dînsul în singurătate, şi pe care abia prin multe rugăciuni ajutătoare i-au ridicat.

Cuviosul Efrem, făcătorul de minuni (28 ianuarie)

În zilele binecredincioşilor şi marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri ai Rusiei, Boris şi Gleb, erau în Rusia trei fraţi de la o mamă: Efrem, acesta a cărui pomenire se face, Gheorghe şi Moise, de neam din pămîntul unguresc; şi toţi slujeau la marii domni Boris şi Gleb, în rînduiala boierească. Sfîntul Boris, fiind ucis la rîul Altii, boierul Efrem nu s-a întîmplat a fi acolo, iar Gheorghe, fratele lui, împreună cu Sfîntul Boris, fu ucis, de vreme ce venise peste stăpînul său şi-i tăiară capul. Iar al treilea frate, Moise, fiind la uciderea aceluia, cu fuga sa fu mîntuit de moarte; apoi, mai pe urmă, a pătimit mai mult decît oarecînd Iosif de la Pentefri, pentru curăţia lui, şi s-a făcut monah sfînt la Kiev, în Sfînta Mînăstire Pecersca, precum se scrie în viaţa lui.

Aducerea moaştelor Sfîntului Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului (27 ianuarie)

Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului; iarăşi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile; ba chiar toate ţările s-au săturat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară; iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

Darul insistenţei duhovniceşti

 

(Duminica a XVII-a după Rusalii, Matei 15, 21-28)

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

 După orbul din Ierihon şi după Za­­heu, găzduitorul lui Dumnezeu, astăzi Evanghelia ne pune dinainte o altă întâlnire de forţă. Chiar dacă dinaintea lui Hristos şade, de astă dată, o femeie. Şi cananeeancă. Chiar întoarcerea aceasta a cadranului calendaristic pe care sunt fixate Evangheliile, vă amintiţi că Duminica trecută a fost a 32-a după Rusalii, acesteia (care-i a 17-a) urmându-i a 33-a, aceea a Vameşului şi fariseului – care consemnează şi începutul Triodului – adică a perioadei din anul bisericesc care pregăteşte Taina Postului Paştelui şi bucuria Învierii – ne obligă să luăm aminte, o dată-n plus, la femeia aceasta, ce-I iese în întâmpinare lui Hristos.

Că este o femeie credincioasă, înţelegem din adresarea către Hristos şi, mai mult, din diagnosticarea corectă a patimii fetei sale, căci zice femeia: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon“ (Matei 15, 22).

Viaţa Sfîntului Xenofont, a soţiei lui, Maria, şi a fiilor lor, Ioan şi Arcadie (26 ianuarie)

Sfîntul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credinţa, binecuvîntarea şi cu paza cea osîrdnică a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria şi neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile şi pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cît era de înalt cu slava, pe atît era de smerit cu mintea, neînălţîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci îşi ascundea lui comoară în cer, trimiţînd acolo înainte bogăţiile sale, prin mîinile săracilor.

Apoi avea ca soţie pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, şi în toate de un obicei cu dînsul, cu care vieţuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan şi pe Arcadie. Şi i-au crescut în învăţături bune, nu numai în înţelegerea cărţii, ci şi în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, învăţîndu-i la toată fapta bună; pentru că doreau, ca nu numai averilor lor să-i aibă moştenitori, ci mai ales să fie următori vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învăţătură.

Sfîntul Ierarh Betranion, Episcop al Tomisului - Dobrogea (sec. IV) (25 ianuarie)

Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadocian. El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanţa de azi, prin anul 360, dovedindu-se un devotat păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al credinţei ortodoxe niceene. Ducea o viaţă ascetică de sfinţenie şi se împotrivea cu dîrzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre şi Marea Neagră.

Despre acest episcop sfînt au scris doi vestiţi scriitori bisericeşti - Sozomen şi Teodorit al Cirului. Astfel Sozomen vorbeşte de vizita împăratului arian Valens (364 - 378) la Tomis, în anul 369, pe cînd se întorcea dintr-o expediţie împotriva goţilor. Autorul spune în a sa "Istorie bisericească" că împăratul a intrat în biserica episcopală şi a cerut episcopului Betranion să intre în comuniune cu arienii pe care îi simpatiza şi să slujească împreună cu ei. Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi "a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărîrile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca".

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Eusebia, care s-a numit şi Xenia (24 ianuarie)

Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sînt întărite cu aşezarea pe cer şi toată partea cea de sub ceruri o luminează, încît acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciţi, apoi pămîntul şi marea le luminează şi îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deşi nu le ştim, pentru mulţimea lor, totuşi de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este şi cu luminarea sfinţilor.

Deşi sînt închise moaştele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pămînteşti, ne minunăm de viaţa acelora şi de slava cu care preamăreşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui, precum a preamărit şi pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viaţă minunată, spre luminarea şi chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.

Sfîntul Paulin Milostivul, Episcopul Nolei (23 ianuarie)

Plăcutul lui Dumnezeu Paulin era de neam din părţile Acvitaniei; în viaţa mirenească a fost unul din sfetnicii senatori ai Romei, dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, avînd ca soţie pe Tarasia, asemenea lui în credinţă şi în faptele bune. Neavînd copii fireşti, luau copii săraci şi pe aceia în loc de fii avîndu-i, îngrijeau de dînşii hrănindu-i şi frica lui Dumnezeu învăţîndu-i; apoi au sporit din zi în zi în toate faptele bune, făcînd multe milostenii la săraci, pe urmă şi singuri au voit să fie săraci pentru Dumnezeu.

Vînzînd averile lor cele mari, şi pe toate împărţindu-le la cei ce le trebuiau, vieţuiau în sărăcia cea de bună voie, ca unii din săraci, spre dumnezeiasca purtare de grijă punîndu-şi nădejdea. Deci, sărăcind ei acum cu totul, a venit un sărac cerînd milostenie, şi nu aveau la dînşii mai mult decît o pîine; atunci a poruncit fericitul Paulin soţiei sale ca şi pe cea mai de pe urmă pîine s-o dea săracului. "Se va îngriji - zicea dînsul -, Dumnezeu de noi; iar noi să nu cruţăm a da celui ce ne cere pentru Dumnezeu".

Sfîntul Mucenic Anastasie Persul (22 ianuarie)

Cînd Sfînta Cetate Ierusalim a fost luată de Hosroe, regele Persiei, iar acele sfinte locuri unde a petrecut Hristos Domnul nostru şi a suferit pătimirile cele de voie, răstignirea, moartea, îngroparea şi învierea, atunci a fost robit de păgînii barbari, mîntuitorul lemn al Crucii Domnului, fiind prădat şi dus în Persia cu multe dobînzi. Atunci a început a răsări în Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către făcătorul de viaţă lemn al Crucii, care în robie fiind, sufletele omeneşti le robea lui Dumnezeu şi ca o undiţă vînîndu-le, le atrăgea spre Hristos, prin cunoştinţa adevărului umilindu-le şi prin dragostea cea dumnezeiască aprinzînd inimile acelora. Atunci a venit la cunoştinţa lui Hristos şi Sfîntul Mucenic Anastasie, despre care ne este acum vorba.

Viaţa şi pătimirea Sfintei fecioare şi muceniţe Agnia (21 ianuarie)

Sfînta Muceniţă Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinţi creştini, şi a fost crescută de dînşii întru buna credinţă; iar în anul al treisprezecelea al vieţii sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici şi viaţa cea nesfîrşită a aflat-o; deci pe singur Dătătorul de viaţă L-a iubit şi de Acela din tinereţe s-a lipit. Tînără era cu anii, dar bătrînă cu înţelegerea cea desăvîrşită, tînără cu trupul, iar în sufletul ei era înţelepciunea cărunteţelor; era frumoasă la faţă, dar mai frumoasă cu credinţa. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus, Celui ce S-a născut din curată Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui şi afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieşi logodnic.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare (20 ianuarie)

Eftimie, cetăţeanul cel ceresc, era fiu al împăraţilor care se numeau Pavel şi Dionisia, care erau oameni de bun neam şi împodobiţi cu toată fapta bună cea după Dumnezeu; avînd ca patrie şi locuinţă Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deşi, fericita Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năştea. Pentru aceea, în mare mîhnire petrecînd amîndoi, multă vreme s-au nevoit, rugîndu-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.

Deci, mergînd în apropiere de cetate, la biserica cea sfinţită de acolo a sfîntului, slăvitului şi bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvîntul de la cei vechi. Şi într-una din nopţi rugîndu-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicîndu-le: "Veseliţi-vă, veseliţi-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin naşterea lui, dăruieşte Dumnezeu veselie Bisericilor Sale". Iar ei însemnînd vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; şi din vremea zămislirii, cunoscînd ca adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăceşte veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpînirii lui Graţian (367-383).

Duminica mulţumirii – Vindecarea celor 10 leproşi

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)
 

“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el.

Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă. Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.

Sfînta Muceniţă Eufrasia fecioara (19 ianuarie)

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăţiei lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătură cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăţie; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luînd-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se ruga cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei (18 ianuarie)

Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfîntul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dînsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

Pentru că, jucîndu-se cu alţi copii de o vîrstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmînd cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănîndu-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dînsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dînsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicînd asupra lor cuvintele de la Taina Sfîntului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dînşii, pe cît putea înţelegerea copilărească.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip şi moaşa lor, Neonila, şi cei împreună cu dînşii (16 ianuarie)

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfînt, vrînd să înmulţească turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite ţări, ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia era mai multă prigonire asupra creştinilor - căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse spre uciderea credincioşilor, se lăţise pretutindenea -, a trimis acolo doi preoţi ai lui Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign şi pe diaconul Tirs, bărbaţi cu adevărat îmbunătăţiţi, de Dumnezeu iubitori, întru nevoinţe sîrguitori şi gata la osteneală pentru dragostea lui Hristos, uitînd primejdiile mării, iubind străinătatea cu osîrdie şi dorind muncile şi moartea.

Viaţa Cuviosului Ioan Colibaşul (15 ianuarie)

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol - care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioşilor părinţi din Sinai şi Rait (14 ianuarie)

Şezînd odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părţile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gînd să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzînd în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfîntul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind şi ascunzîndu-se din loc în loc, neputînd cu îndrăznire să-şi păstorească turma sa cea cuvîntătoare; dar încă am dorit să văd şi Sfintele Locuri din Ierusalim şi să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos şi a săvîrşit tainele rînduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo şi m-am bucurat de toate lucrurile Domnului şi am mulţumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alţi monahi şi, Dumnezeu ajutîndu-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, şi m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea şi de vorbele acelor părinţi cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Despre pocăință

Cuvânt de învățătură al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, rostit în Duminica de după Botezul Domnului