Darul insistenţei duhovniceşti

 

(Duminica a XVII-a după Rusalii, Matei 15, 21-28)

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

 După orbul din Ierihon şi după Za­­heu, găzduitorul lui Dumnezeu, astăzi Evanghelia ne pune dinainte o altă întâlnire de forţă. Chiar dacă dinaintea lui Hristos şade, de astă dată, o femeie. Şi cananeeancă. Chiar întoarcerea aceasta a cadranului calendaristic pe care sunt fixate Evangheliile, vă amintiţi că Duminica trecută a fost a 32-a după Rusalii, acesteia (care-i a 17-a) urmându-i a 33-a, aceea a Vameşului şi fariseului – care consemnează şi începutul Triodului – adică a perioadei din anul bisericesc care pregăteşte Taina Postului Paştelui şi bucuria Învierii – ne obligă să luăm aminte, o dată-n plus, la femeia aceasta, ce-I iese în întâmpinare lui Hristos.

Că este o femeie credincioasă, înţelegem din adresarea către Hristos şi, mai mult, din diagnosticarea corectă a patimii fetei sale, căci zice femeia: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon“ (Matei 15, 22).

Hristos, Cel atât de aproape de şoapta inimii, de susurul duhului omului, de data aceasta pare un Dumnezeu surd. Apostolii-s cei care reacţionează, luând parcă asupra lor harul excepţional al Domnului, disponibilitatea la glasul celui care suferă. Ei se fac astfel mijlocitori ai cererii femeii către Hristos. Domnul pare însă a fi de neînduplecat: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24). Iar învârtoşarea aceasta în surzenie şi în neînduplecare sporeşte parcă pe măsură ce femeia cananeeancă sporeşte în virtuţi. Rugăciunea ei se scurtează, devenind mai pătrunzătoare, devenind mai pătrunsă de prezenţa Hristosului Celui viu: „Iar ea, venind, I se închina, zicând: Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25). Dar examenul femeii continuă (cf. N. Steinhardt) cu dorinţa Examinatorului de-a dovedi învăţăceilor că nu „toceala“ textelor şi preceptelor face din ucenic mărturisitor, ci harul şi darul duhovnicesc al îndelungii insistenţe dinaintea Slavei lui Dumnezeu, pentru ca El să dăruiască har şi dar peste prăpastia de rană din sufletul nostru.

Inteligenţa femeii este testată şi ea. Căci trebuia să fii realmente isteţ ca să înţelegi ce-a vrut Domnul să spună când zice: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor“ (Matei 15, 26). Ba, mai mult, din condiţia de câine (Hristos foloseşte cuvântul din tăcerea celor din jur, iudei sadea, care vedeau în păgâni câini în raport cu „cei aleşi“, poporul lui Israel) femeia dă răspuns de înţelept cu înţelepciune de Sus „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmăturile ce cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 27). Într-o bătălie de idei, care pare inegală, câştigă, de dragul mântuirii noastre, femeia aceasta. Cum n-ar fi bucuros Examinatorul când examinata descoperă, prin atitudine şi gândire, lucruri care duc la împlinirea Evangheliei Sale pe pământ, femeia trecând dincolo de cuvinte, în adâncul de duh al glasului lui Dumnezeu. Entuziasmat, Hristos dă nota: „O, femeie, mare este credinţa ta: fie ţie precum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela“ (Matei 15, 28). Putem să ne închipuim mirarea celor din jur.

În şirul Evangheliilor din anul acesta, cananeeanca se alătură leprosului samarinean (Luca 17, 12-19) şi vameşului Zaheu (Luca 19, 1-10), unei galerii de „excluşi“ prin Lege de la mântuire, de „câini“ ce n-aveau a nădăjdui la alta decât la moarte. Domnul îi vindecă şi-i onorează, pentru a arăta universalitatea roadelor Venirii Sale în mijlocul nostru, între noi. Învăţându-ne să vedem, dincolo de orice, ceea ce textul Apostolului de astăzi (II Cor VI, 16-18 şi VII, 1) ne subliniază: „…noi suntem templu Dumnezeului Celui Viu, aşa cum Dumnezeu a zis: între ei voi locui şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu“ (II Cor 6, 16). Anume, valoarea aceea unică pe care o constituie fiecare om în parte prin crearea sa de către Dumnezeu, acel „chip al slavei lui Dumnezeu“ rămas intact în fiecare din noi, în ciuda căderilor noastre în toate noroaiele lumii. Acel adagio al înmormântării, ce zice: „Chipul Slavei Tale Celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor“, rămânând mereu punctul forte de nădejde în mergerea noastră prin lume.

Dar, ca şi în cazul leprosului şi al vameşului, ca în cazul orbului din Ierihon sau al samarineanului ajutător de tâlhăriţi, ca şi în acela al femeii păcătoase, căreia-i sunt iertate iubirile sau al celeilalte ferite de piatra semenilor prin rigoarea pietrei care este Hristos, şi femeia cananeeancă dezleagă ochii noştri şi ne vedem harisma, rostul pentru care Dumnezeu ne iubeşte, ţinându-ne în viaţă. Lucrul acela pentru care Domnul zice: „Ieşiţi din mijlocul lor şi osebiţi-vă (…) şi de nimic necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi“ (II Cor 6, 17 cf. Lev 5, 1; Isaia 52, 1 şi Ier 50, 8). Cananeeancei Hristos îi face primire, o găzduieşte, căci află în ea lucrurile care, altădată, făceau din neamul lui Israel popor ales. Râvnă şi dragoste, rană şi inteligenţă, putere şi inteligenţă. Şi harisma ei specială, insistenţa duhovnicească. O, cât de departe este modul acesta de insistare din dor de Dumnezeu, faţă de insistenţa obraznică prin care duhul iadului ne cotrobăie prin toate colţurile inimii, ne fură soţii sau soţiile, ne batjocoreşte copiii, îndepărtându-i de la Dumnezeu! La diavol se vădeşte insistenţa prostului, a aceluia care ştie una şi bună: că el este cel mai tare şi că dacă o face el, cu forţa lui, înseamnă că este bine deplin. Chiar dacă gândul dintâi nu-i de la Dumnezeu, iar calea pe care aleargă duce mereu în bălăriile pline de mizerie ale iadului.

Insistenţa duhovnicească, pe care femeia cananeeancă o are din prea plin, este cu totul altfel şi pare transferată în smerita cerere a Liturghiei Bisericii, Biserica, această cananeeancă, ea care, mereu, cu insistenţa de mamă rănită, cere ajutor de la Domnul pentru desdrăcirea pruncilor ei. Insistenţa duhovnicească, aceea hotărâtă în arşiţa păcatului celui mai dogoritor, care, pe măsură ce-l eliberează pe om din păcat, îl reaşază în răcoarea Raiului celui plinitor de viaţă. Insistenţa duhovnicească prin care mame, ca aceea a Fericitului Augustin, au aşteptat în post şi rugăciune întoarcerea fiului din moarte la viaţă, sau ca aceea a Marelui Andrei Şaguna – Anastasia Şaguna – care-au sprijinit demersul fiilor lor întru zidirea duhovnicească a Bisericii celei luptătoare.

Toate Duminicile de până acum, din acest an calendaristic, ne-au dat ocazia să zidim, laolaltă cu lecţiile izvorâte din ele, funda­mentul de lucru pentru aşezarea scării duhovniceşti a Postului Mare, care se va începe din duminica ce vine. Am văzut, cu ochi duhovniceşti, minunile cele mari ale lucrării lui Dumnezeu puse în lucru, pentru dezvăţarea de superficialitate a neamului lui Israel şi implicarea în depăşirea omului vechi, prin har reaşezat în omul cel nou, omul care Îl întâlneşte pe Cale pe Hristos.

În Cananeeanca se descoperă astfel izvorul curajului pentru multe spirite alese, chemate să-şi vădească lucrarea folositoare prin izbăvirea din demonic a aproapelui. Ea arată, totodată, lumii întregi dimensiunea taumaturgică a Dumnezeului Celui Întrupat, puterea Lui de a exorciza pe cei care, în vântul furtunilor, se rănesc de către diavolul.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu