la Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):
‘În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Și el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine! Și oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.’ (Luca 18, 35-43).
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea orașului Ierihon.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Neîncetat să avem acest gând în sufletul nostru, atunci când ne rugăm, când citim, când ne împărtăşim: să simţim că trăim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astăzi neîncetat.
Altfel spus, ascultând acum dumnezeiasca Evanghelie să simţim pe Mântuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, în acest ceas, în acest loc.
Această minune este săvârşită de Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”. Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, porneşte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea. Este un drum lung1, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi (nu numai cei Doisprezece, ci probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei: este un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară), un drum care este o „urcare”2 în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte3, şi duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăţia lui Dumnezeu: prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găseşte Templul lui Dumnezeu.
Un lucru de mirare este că Domnul nu merge pe drumul direct între Galileea şi Ierusalim. Trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 şi Mt 19, 1), adică în Pereea4: coboară de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon (care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu). De la Ierihon5 va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt (cu o diferenţă de nivel de aproape 1000 m pe 23 km distanţă).
Doamne Iisuse Hristoase, cu adâncă umilinţă recunosc şi mărturisesc, că în toată ziua păcătuiesc contra iubirii Tale Dumnezeieşti. Deci, astăzi, că este luni şi începutul săptămânii, mă rog cu umilinţă îndurării Tale celei mari: iartă-mi păcatele cele de voie şi fără de voie, şi-mi ajută să pun început bun şi să port mai multă grijă de sufletul meu, pentru care ai răbdat atâtea dureri la Sfânta Ta Răstignire!
O Doamne, astăzi îţi dau sufletul şi trupul meu şi voinţa mea, rugându-Te să fie voia Ta cu mine, după bună plăcerea Ta. Pedepseşte-mă Doamne, după îndurarea Ta, în această lume, iar nu în cealaltă viaţă. Şi iartă pe cei vii şi pe cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfintei Tale Biserici, şi pe toti ne învredniceşte de mărirea Ta în rai. La aceasta pun mijlocitori pe Sfinţii Tăi îngeri, către care zic: O, cereştilor ajutători şi păzitori ai oamenilor, vouă mă închin şi vă mulţumesc, pentru ajutorul şi conducerea ce ne-o daţi în toate zilele nouă, nevrednicilor şi păcătoşilor. Scutiţi-mă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, ca să nu mai păcătuiesc de acum înaintea Dumnezeului meu! Învredniciţi-mă să vă văd la moartea mea, stând în jurul meu şi să duceţi sufletul meu în cer, ca să se închine măririi Feţei lui Dumnezeu, iar vouă să vă mulţumesc acolo, pentru purtarea de grijă ce aţi avut pentru mine şi binele vostru să-l spun cu glas neîncetat în veci.
Amin.
Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?
În fiecare zi strigăm la Dumnezeu:
„DOAMNE, UȘUREAZĂ SUFERINŢA!”
Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare... !!!
Aşa ani de zile !
Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi.
Dar am ieşit afară.
Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem:
„DOMNULE, SUFERINŢA E DE LA DUMNEZEU ”,
şi o acceptă.
– Te cred și te-nțeleg. M-am luptat și eu cu trebușoara asta multă vreme.
Uite, îți dau un sfat pe care l-am auzit la Denzel Washington. Îl știi pe actor? Să vezi Fences sau Training Day. Joacă fenomenal! Ei bine, Denzel spune ceva de genul: Înainte de culcare, să-ți pui telefonul sub pat, pentru ca atunci când te trezești dimineața, să fii nevoit să te așezi în genunchi pentru a-l căuta. Și dacă tot te afli în genunchi, murmură acolo în sinea ta: „Bună dimineața, Doamne! Fii cu mine până la apusul soarelui și în toată vremea vieții mele.” Sau orice vrei tu.
Un an de la mutarea la Domnul a celui mai cunoscut istoric al BOR din secolul XX.
Scriu cu durere aceste rânduri, pentru că îmi este pur și simplu greu să vorbesc despre părintele Mircea Păcurariu la trecut, chiar dacă știam că, de la mijlocul lunii decembrie a anului trecut, sănătatea dânsului se șubrezise în urma unor probleme pulmonare, iar orizontul vieții pământești începuse să se îngusteze sub povara celor 88 de ani. Cu toate acestea, vestea că părintele profesor Păcurariu a închis ochii pentru totdeauna, în dimineața zilei lui 13 ianuarie 2021, la orele 07.41, și a plecat să se întâlnească cu Creatorul său m-a luat oarecum prin surprindere și m-a întristat, așa cum ne întristăm și suspinăm când pleacă dintre noi un membru al familiei, un om apropiat, un prieten drag, o persoană pe care o iubim. Automat am lăcrimat și am rememorat ultimele clipe petrecute cu dânsul la Sibiel în vara trecută, dar și cea din urmă convorbire telefonică din 4 noiembrie 2020, când m-a contactat să-mi mulțumească și să mă felicite pentru monografia dedicată protopopului martir Aurel Munteanu, pe care i-o trimisesem prin poștă.
– Părinte, eu nu-ţi dau post şi metanii multe. Că şi ursul şi şarpele postesc. Dar ursul tot urs rămâne şi şarpele tot şarpe. Când muşcă, amândoi omoară! Aşa şi omul, posteşte uneori mult, dar în inimă este plin de răutate, iar când dezleagă la mâncare şi băutură cade în păcatul lăcomiei. Deci, posteşte şi te roagă după putere, dar mai întâi citeşte Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. Atunci singur te vei învăţa ce trebuie să faci, cum să te rogi şi să posteşti, de ce să te fereşti şi cum să te mântuieşti.
Altui ucenic pe care l-a spovedit i-a zis:
– Frate, nu-ţi dau alt canon decât să citeşti Noul Testament de cinci ori. De patru ori ca să-ţi fie ca patru pereţi de casă, iar a cincea oară ca să-ţi fie de acoperământ pentru casa sufletului tău.
