Definiţia răului

21

L

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul.; Sf. Mc. Neofit, Evghenie, Candid, Valerian şi Achila

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea nu subzistă vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.

Deci primul om, neducâjdu-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile. Şi aşa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor”, (Psalmi 48, 12) lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.

 Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din sine. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producerii a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin ea însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcerea şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alături.

Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeti de noi înşine, naştem, mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, când perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăruia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.

Sf. Maxim Marturisitorul

sursa: http://www.filocalia.ro